-A rămas roada pe câmp. Nu a mai apucat nepotu-miu să-l secere. I-a venit documentul şi a fost bun plecat. Nici nu s-a uitat în urmă. A vândut tot: şi căţel, şi purcel, tot laolaltă. A rămas pământul de izbelişte. Cine să-l grijească dacă s-au împrăştiat toţi ca potârnichile prin lume?

Bătrânul îşi şterge sudoarea frunţii cu dosul palmei. O palmă bătută şi brăzdată de negurile vremii. Are aproape 83 de ani. Se ţine încă bine. Clopotele bisericii încep să dangăte agitate.

-Iaca, au mai adus unul în sicriu.

Mă vede pusă în încurcătură şi explică fără să se lase rugat.

-Un băietan de vreo douăzeci şi ceva de ani. L-au găsit mort, la Moscova.

Se lasă linişte. O linişte ca cea de pe lângă mormintele din preajmă. Vântul continuă să-şi facă treaba. Amestecă după bunul plac capetele spicelor răscoapte, le agită, le scutură nemilos.

De sub genele scurtate şi arse de vremi răsar în colţurile ochilor lacrimi amare. Întoarce capul. Nu vrea omul să-l văd dărâmat. Lacrimile însă nu-l ascultă. Se rostogolesc neascultătoare pe obrajii scofâlciţi precum nişte boabe în coş.

-Era băietan bun. Avea şi-o fată dintr-un sat de după deal. Voia să se însoare la toamnă. Cică trimisese cu vreo două săptămâni bani maică-si pentru vin la nuntă. N-a mai apucat să guste din el săracu. Or gusta alţii de la îngropăciunea lui.

Simt un gust amar în gură. Un gust care coboară încet şi apăsat pe esofag în jos. Chiar spre locul unde se spune că s-ar afla sufletul. În piept. Simt cum mi se măreşte pulsul de la durerea care mă copleşeşte.

-Şi nu e primul, continuă moşul cu glasul stins.

Mângâie gânditor spicele cu palma. Le atinge ca pe ceva sfânt. Oftează greu. Atât de greu încât îi aud şuieratul din coşul pieptului. Şi sufletul lui suferă.

Se aud plânsete în depărtare. Din ce în ce mai tare. Din ce în ce mai tânguitoare. De printre casele pitulate pe marginea unei fâşii subţiri de ape apare convoiul funerar. Satul arată parcă mai bătrân şi mai înfundat în tristeţea lui. Sinistră privelişte.

E o povestea adevărată. O poveste de 27 august. Povestea independenţei noastre cea de toate zilele… După 24 de ani de joacă de-a independenţa, Republica Moldova pare mai fără speranţe ca niciodată. Leul se prăbuşeşte. Rubla abia de se târăşte. Dolarul creşte. Euro se întăreşte. Lumea fuge peste hotare unde vede cu ochii. Nici gând să mai revină. Miliardul rămâne îngropat prin off-shore-uri. Televiziunile ruseşti fac legea în audiovizual, hoţii se plimbă în maşini sfidător de luxoase, trăiesc în case de milioane şi guvernează liniştiţi. Vorba vine, guvernează.

Ne vor spune şi în acest an că suntem cei mai deştepţi, frumoşi şi puşi pe creştere economică. Ce mai, o adevărată Elveţie a Estului. Elveţie care îşi închide băncile! Ar fi comic, dacă n-ar fi tragic…

Şi tot tăcem. Tăcem ca muţii. Tăcem pentru că la altceva nu ne pricepem. Misiunea noastră este cea de cal de bătaie. Mai bine zis de gloabă. O gloabă înglobată în nevoi.

E simplu. Din 90 încoace nu am ştiut nici cine suntem şi nici ce vrem. Nici cine ne sunt prietenii şi nici cine ne sunt duşmanii. Noi suntem… „republica fără duşmani”, doar cu prieteni. Cu toţi suntem prieteni!

O turmă suntem. Una confuză, speriată şi… behăitoare. Stăm pe la colţuri şi ne tot tânguim bocind singuratici „la un colţ de masă”. Bocetul a ajuns caracteristica noastră naţională. A căpătat proporţii îngrijorătoare. Şi tot răbdăm. Răbdăm, pentru că aşa am fost învăţaţi. Răbdăm, pentru că… aşa se cuvine.

Şi stăm cuminţi şi aşteptăm. Cu minţile confuze şi „blurate” stăm. Prostiţi şi amăgiţi ne complăcem în umilinţa şi sărăcia zilelor noastre. În schimb, măcar independenţă avem! Ce mai contează ocupaţia rusească, ce mai contează miliardul, ce mai contează că am rămas un pumn de oameni, ce mai contează sărăcia lucie şi salariile mizere când ai… InDEPENDENŢĂ! 24 de ani de independenţă faţă de UE, dar niciodată de independenţă faţă de Rusia şi CSI.

Asta ne-a adus aici, la capăt de drum. Mergem spre cimitir?

Articol semnat de Stela Popa