Linkuri accesibilitate

Herta MULLER. Animalul inimii


Herta Muller - Animalul inimii
Herta Muller - Animalul inimii

Considerat cvasi unanim capodopera Hertei Müller, Animalul inimii, Humanitas, 2016, în traducerea magistrală a poetei Nora Iuga, tocmai a împlinit un sfert de veac (ediţia princeps a apărut în 1994), fără să fi făcut nici un rid, ci doar… nenumărate rânduri, redactate de numeroşi exegeţi, despre creaţia laureatei Nobel 2009.

„Când tăcem, suntem dezagreabili, spuse Edgar, când vorbim, devenim ridicoli” – atât că tăcerea devine vinovată (& complice), iar cuvintele mai degrabă eludează realitatea într-un regim autoritar de felul celui al „geniului Carpaţilor”. Suntem în ultimul deceniu al României ceauşiste, patru tineri de origine germană – Georg, Edgar şi Kurt (în primii doi îi vom recunoaşte pe poeţii Rolf Bossert şi Richard Wagner din „Aktionsgruppe Banat”), cărora li se alătură naratoarea – se văd ei înde ei, citesc literatură interzisă din RFG, şi ajung în curând să fie tracasaţi de Securitate, forțându-li-se mână să completeze formularul de emigrare, iar odată ajunşi în Occident (Georg, primul – iar după, şi Edgar & naratoarea), ameninţările din partea căpitanului Piele – acum, prin interpuşi – nu încetează, cu consecinţe fatale pentru Georg şi Kurt. Nici nu se putea altfel într-o naraţiune care începe cu o sinucidere („La avizier atârna poza Lolei (…) Cineva citi cu glas tare: Această studentă s-a sinucis. Condamnăm fapta ei şi o dispreţuim. E o ruşine pentru întreaga ţară”), continuă cu farsa excluderii din partid („Peste două zile, (…) în aula mare, Lola, care se spânzurase, a fost exclusă din partid şi exmatriculată din facultate. Au participat la şedinţă sute de studenţi”), ce se întoarce într-o anchetă în toată regula („Căpitanul Piele, pe care-l chema la fel ca şi pe câinele lui, i-a anchetat pentru prima oară pe Edgar, Kurt şi Georg din cauza acestei poezii. (…) Câinele Piele se aşezase în faţa lui şi-l privea fix. Era de-ajuns ca Edgar să mişte un singur deget, (…) că de îndată câinele Piele începea să mârâie. (…) Căpitanul Piele le spuse lui Edgar, Kurt şi Georg că poezia aceasta îndeamnă la fugă peste graniţă”), pentru a se încheia cu alte două sinucideri, prin aruncarea în gol de la etaj a lui Georg, şi prin spânzurare a lui Kurt.

Mare poem tragic, ca şi Leagănul respiraţiei de altfel, romanul stă sub două genii tutelare – Gellu Naum, al cărui poem apare pe post de moto, fiind reluat de cei patru prieteni ca un cod al lor secret de comunicare, şi Maria Tănase, ale cărei cântece răsună în cele mai tragice momente. Subscriu părerii lui Antonio Patraş: „Un fel de Maria Tănase şi-ar fi dorit de fapt Herta Müller să fie! Privită aşadar indirect, în oglinda cântecelor Mariei Tănase, literatura Hertei Müller capătă pregnanţa poematică a unui cântec de jale intonat într-o varietate uimitoare de nuanţe, dar de o simplitate ce merge direct la inimă. Literatura se purifică astfel de orice reziduu ideologic şi de orice fel de contextualizări, reducându-se în ultim resort la melos”.

17 februarie ’20

Ascultă podcasturile Europei Libere

Previous Next

XS
SM
MD
LG