Mă rog, fără a aduce-n discuţie cât de experţi sunt cea mai mare parte a celor care vorbesc şi scriu despre Grecia – asta e o altă poveste. Că de ar fi să citeşti două articole despre Grecia, unul pro şi altul contra (nu contează ce înţelege fiecare prin pro sau contra), sau dacă citeşti o sută, eşti la fel de lămurit – informaţia e aceeaşi, singurele diferenţe ţin de tonalitate şi de gradul de isterie, mai mare sau mai mic. Singurul lucru interesant, pentru mine, e de ce acest subiect e multiplicat în mass-media autohtonă mult mai mult decât subiectul Moldovei. Că, în cazul Greciei, chiar nu prea depinde de noi la ce soluţie se va ajunge.

În cazul Moldovei depinde. Dar pentru asta, mai întâi trebuie să înţelegem cu adevărat ce se întâmplă ”peste Prut”. Din nou însă, ca şi în cazul Greciei, ce am citit în ultima săptămână se poate rezuma la două idei: ”pro-Rusia”, respectiv ”pro-Europa”. O abordare destul de simplistă, care mi-a fost dată peste cap şi anul trecut, când am fost la Chişinău, şi de discuţiile cu diferiţi prieteni din Moldova. Nu mai târziu decât aseară, aflat la Cluj, la lansarea cărţii soţiei lui, Moni Stănilă (”Colonia fabricii”), Sandu Vakulovski a adus în discuţie o idee pe care n-am regăsit-o în niciuna dintre analizele diverşilor experţi de birou de pe la noi: până la urmă, niciuna dintre formaţiunile politice de la Chişinău nu-şi doresc cu adevărat aderarea la UE.

Dacă în cazul formaţiunilor etichetate ca ”pro-Moscova” e de la sine înţeles de ce, în ce le priveşte pe cele auto-declarate ca fiind pro-europene dorinţa e la fel de mică. Iar motivul e… DNA-ul românesc. Nu zâmbiţi, că face sens: având exemplul politicienilor de la Bucureşti, care fac coadă la declaraţii în faţa procurorilor, e de înţeles de ce n-ar exista un interes real din partea ”pro-europenilor” moldoveni pentru a vedea replicat la acelaşi nivel DNA-ul de la Chişinău.

Acum, Sandu Vakulovski e unul dintre unioniştii convinşi şi, ca să-l amărăsc şi mai tare, l-am întrebat ce va face dacă la toamnă se va trezi iar cu Voronin preşedinte, de data asta susţinut de o coaliţie ”pro-europeană” (Sandu fiind unul dintre cei care în aprilie 2009 a ieşit în stradă împotriva lui Voronin). Mă rog, el e un caz care, la o adică, poate activa şi ”planul B”, că mai are un frate la Braşov, nişte proprietăţi şi neamuri (ale lui Moni) în Banat, prieteni pe la Cluj şi Bucureşti. Dar parcă prefer să-l ştiu rămas la Chişinău (că tot n-am apucat să-mi ţin promisiunea de a-i testa vinurile de pe moşia părintească, cu care mă ameninţă, azi-mâine de zece ani, de la Antoneşti).

De la politică, discuţia s-a întors, din nou, la poezie, la literatură. Că de aici pornise. De la ”Colonia Fabricii” a lui Moni. Ca să mi se mai confirme ce am constatat şi vara trecută trecută, bântuind o zi prin librăriile din Chişinău. Că sunt o groază de nume, de poeţi, de scriitori contemporani, de sociologi, analişti etc. de care habar n-avem prin România. La fel cum cărţile autorilor români contemporani sunt o raritate prin librăriile din Moldova. Ştiţi ce înseamnă asta? Că, la ora actuală, bazându-se pe clasici, România şi Republica Moldova mai au încă o cultură comună. Peste două-trei decenii însă, dacă se va continua în ritmul ăsta vom ajunge să avem, la modul cel mai real două culturi diferite în limba română. O generaţie se mai poate recupera. Două va fi greu, infinit de greu. Şi ăsta deja e un risc la fel de mare pe cât sunt rachetele ruseşti.

***

FOTO: Afiş MindBomb din aprilie 2009, din campania de solidaritate cu victimele protestelor anti-Voronin. A fost unul dintre puţinele momente în care, în ultimele decenii, a existat o solidaritate reală şi masivă cu ce se întâmpla la Chişinău. După şase ani, despre Voronin se discută, din nou, ca despre un posibil preşedinte al Moldovei… E doar vina Chişinăului? 

Mihai Goţiu
romaniacurata.ro