Viitorul Uniunii Europene a intrat în dezbatere încă de la începutul crizei economice de pe continent, în urmă cu aproximativ zece ani. Însă întrebările referitoare la unitatea blocului comunitar s-au înmulţit în ultimii ani, pe măsură ce Grecia a ajuns din ce în ce mai aproape de ieşirea din zona euro, iar Regatul Unit a votat renunţarea la statutul de membru.
„Destrămarea Uniunii nu este o chestiune de probabilitate, întrebarea e ‘când se va întâmpla?’”, sunt de părere euroscepticii, care nu exclud apariţia unei „noi Europe”. De cealaltă parte, pro-europenii resping categoric această idee şi arată că Uniunea Europeană este ireversibilă. Există, însă, state care, din cauza atributelor politice şi economice, sunt mult mai expuse părăsirii blocului comunitar decât altele, iar ascensiunea formaţiunilor extremiste cu retorică anti-UE nu face decât să accentueze aceste scenarii.
Totuşi, la fel ca orice creaţie politică, Uniunea Europeană este o construcţie de moment în peisajul vast al istoriei. Într-o zi va dispărea pentru a fi înlocuită de alte entităţi sau va continua să existe doar „cu numele”, însă arătând sau funcţionând foarte diferit faţă de Uniunea zilelor noastre, arată o analiză Stratfor. Este imposibil să ştim cu exactitate când se va produce această transformare sau cât va dura acest proces, dar există, totuşi, nişte indicii care arată care ar putea fi cauza apariţiei unei „noi Europe”.
O Uniune lipsită de uniformitate
Nu toate ţările membre sunt „create” în mod egal. Pierderea unui membru care face parte din zona euro, de exemplu, ridică o ameninţare mult mai mare la ceea ce înseamnă restul sistemului, faţă de plecarea unui stat care nu este în Uniune. Probabilitatea ca Grecia să renunţe la moneda Euro în anul 2015 a fost, probabil, mult mai înspăimântătoare pentru Franţa şi Germania decât decizia Marii Britanii de a părăsi UE. Ambele evenimente ar fi avut consecinţe serioase asupra Uniunii Europene, dar un Grexit ar fi zguduit din temelii fundamentul financiar al întregului bloc comunitar. Pe de altă parte, consecinţele Brexitului vor apărea treptat, deci vor fi resimţite mai puţin acut.
Totuşi, sprijinul pentru instituţiile europene variază de la ţară la ţară. Potrivit unui studiu realizat de Pew Research Center, 72% dintre polonezi văd Uniunea Europeană într-o lumină pozitivă, faţă de doar 38% dintre francezi. Între timp, cel mai recent Eurobarometru a arătat că susţinerea pentru zona euro ajunge în Luxemburg la 82%, comparativ cu doar 54% în Italia. Tendinţele eurosceptice care străbat continentul au îmbrăcat, în funcţie de fiecare ţară, forme specifice: Frontul Naţional din Franţa susţine ieşirea din Uniunea European, în vreme de mişcarea Mişcarea 5 Stele din Italia cere doar părăsirea zonei Euro. În acelaşi timp, partidele politice moderate încearcă din ce în ce mai hotărât să limiteze libera circulaţie a muncitorilor şi să reintroducă verificări stricte la graniţe, chiar dacă se agaţă şi de statutul de membru UE.
În mijlocul acestor cereri variate, pe alocuri chiar contradictorii, pusă în faţa posibilităţii unui Brexit şi a unui Grexit, Uniunea Europeană este obligată să reconsidere etapele procesului de părăsire a blocului comunitar şi să se gândească dacă ţările ar putea fi acceptate ca membri doar în anumite segmente ale Uniunii. În timpul discuţiilor pentru salvarea Greciei de la faliment, unele state au susţinut că părăsirea zonei euro înseamnă, implicit, ieşirea din UE. Altele au propus metode pentru a suspenda rolul Atenei în zona monedei unice, dar cu păstrarea locului său în blocul continental. Un an mai târziu au apărut aceleaşi dezbateri şi în legătură cu Marea Britanie. Unii dintre membrii Uniunii au spus că accesul la piaţa unică europeană vine cu un preţ, şi anume acceptarea muncitorilor veniţi din alte state ale Uniunii. Alţii s-au arătat ceva mai dispuşi să se ajungă la un compromis. Indiferent, însă, de modul în care discuţiile dintre Londra şi Bruxelles evoluează în următorii ani, acestea vor contura, până la urmă, o direcţie, care va servi, probabil, drept ghid pentru alte state care şi-ar putea dori să ceară ieşirea din UE.
Bineînţeles, acest lucru ridică o altă întrebare: în primul rând, de ce şi-ar dori vreo ţară să părăsească Uniunea Europeană sau structurile sale? Din nou, răspunsul la această întrebare depinde de fiecare membru în parte. Unele Guverne, fie ele susţinute de un referendum popular, fie prin aprobare parlamentară, ar putea alege de bună voie să se retragă. Studiile precum cel mai recent Eurobarometru, care a arătat că încrederea în Uniunea Europeană a scăzut dramatic, de la 57% în 2007 la 33% în 2016, sugerează că referendumul din Marea Britanie ar putea să nu fie ultimul de acest tip.
Pe de altă parte, unele guverne s-ar putea să fie obligate să iasă din bloc, în cazul în care ajung să nu fie capabile din punct de vedere politic sau financiar să accepte condiţiile care vin odată cu păstrarea statutului de membru. Atena, de exemplu, a luat în cunoştinţă de cauză decizia de a se conforma cererilor creditorilor pentru a rămâne în zona euro, dar alţii ar putea, însă, să plece dacă entităţile din care fac parte se vor dizolva, fie ca urmare a unei decizii consensuale, fie din cauza unei crize existenţiale.
Probabilitate şi consecinţă
Ţările care vor alege să renunţe la statutul lor de membru al Uniunii Europene sau să părăsească instituţiile blocului comunitar vor fi cele care vor decide soarta UE. Probabil că organizaţia ar reuşi să treacă destul de puţin afectată peste o plecare a Croaţiei, de exemplu, dar cu siguranţă nu ar supravieţui unei ieşiri a Franţei. Retragerea izolată a unei economii mici nu ar pune în pericol UE, însă o ieşire coordonată a mai multor membri cu siguranţă că ar zdruncina puternic structura.
Anumiţi factori politici şi geografici au şi ei un rol în posibilitatea ca unele state să părăsească, în viitor, blocul comunitar. O populaţie majoritar eurosceptică ar putea pune presiuni asupra Guvernului pentru a declanşa ieşirea din Uniune sau i-ar putea încuraja pe politicieni să adopte o astfel de retorică pentru a-şi creşte popularitatea în ochii votanţilor. Ţările cu economii puternice sau cu poziţionări strategice pe continent şi-ar putea folosi avantajele pentru a forţa un acord de ieşire favorabil sau pentru a obţine concesii din partea Bruxelles-ului cu preţul de a rămâne în UE. De cealaltă parte a baricadei, membrii cu economii mai slabe n-ar avea în niciun caz un cuvânt la fel de greu de spus într-o asemenea situaţie, întrucât ar fi primele „victime” în cazul apariţiei unei noi crize pe continent.
În mare, membrii Uniunii Europene pot fi împărţiţi în patru categorii, în funcţie de probabilitatea de a părăsi UE şi de consecinţele pe care le-ar avea eventuala lor plecare din Uniune.
„Nepoftiţii”
În ultimii ani, unii dintre cei mai duri critici ai Uniunii Europene au fost statele din centrul şi estul continentului, cele care nu fac parte din zona euro. Multe dintre aceste ţări văd UE ca pe un pact între ţări care ar trebui să rămână suverane, astfel încât şi-au conservat autoritatea naţională în raport cu abordarea Bruxelles-ului, care îşi doreşte să-şi facă simţită prezenţa sub toate aspectele. Ungaria şi Polonia sunt în prima linie din punctul de vedere al rezistenţei pentru o integrare europeană mai profundă, dar state precum Cehia, România şi Bulgaria au devenit şi ele din ce în ce mai sceptice în ceea ce priveşte zona euro şi propunerile de a creşte influenţa Bruxelles-ului, notează analiştii Stratfor.
Acest lucru nu înseamnă, însă, că aceste state sunt dornice să părăsească blocul comunitar. Toate primesc constant ajutoare şi subvenţii de la UE şi privesc statutul de membru ca un mijloc de modernizare a economiilor proprii şi de atragere a investiţiilor străine. Unele chiar percep această apartenenţă la „familia europeană” ca pe o garanţie a protecţiei Vestului împotriva unor eventuale agresiuni ale Rusiei. Majoritatea alegătorilor din regiune susţine şi ea ideea rămânerii în Uniune.
Cu toate acestea, ţările din Europa Centrală şi de Est nu ezită să-şi promoveze drepturile naţionale şi să ceară instituţii europene cu o implicare mai scăzută în treburile lor interne. Opoziţia lor de a face parte din zona euro va fi speculată, cel mai probabil, de mişcările eurosceptice de pe continent care vor căuta să renegocieze termenii conveniţi la Bruxelles. În timp, retorica antieuropeană accentuată ar putea propulsa forţele naţionaliste şi populiste din regiune şi ar putea constrânge guvernele să ia decizii contrare scopurilor lor strategice.
„Periferia fragilă”
Prin comparaţie, ţările de la periferia zonei euro tind să susţină o integrare europeană mai profundă, cu toate că sunt şi cele mai vulnerabile economii din blocul comunitar. Aceste state, printre ele şi Grecia, Portugalia şi Spania, se bazează pe subvenţiile UE şi pe fondurile de dezvoltare pentru a rămâne la suprafaţă, aşa că vor continua să susţină conceptul integrării europene, atât timp cât înseamnă ajutor financiar pentru economiile lor aflate în cădere liberă.
Regiunea a avut propriile ei plângeri legate de Uniunea Europeană, dar majoritatea au apărut după izbucnirea crizei financiare şi în urma implementării măsurilor de austeritate. Chiar şi atunci, în locul naţionalismului de aripă dreaptă care a apărut peste tot în interiorul blocului comunitar, aceste ţări au susţinut partidele de stânga care voiau creşterea cheltuielilor şi restructurarea datoriilor mai degrabă decât închiderea graniţelor şi limitarea imigraţiei.
Ţările aflate la marginea sudică a zonei euro ar putea să iasă din aria monedei unice la un moment dat. Dar dacă acest lucru se întâmplă, cea mai mare probabilitate este ca el să survină ca urmare a unei crize neaşteptate decât a unei decizii planificate. Cu toate că aceste ţări au viziuni similare referitoare la modul în care ar trebui să arate UE în viitor, slăbiciunilor lor politice şi economice ar face foarte greu de format o alianţă eficientă care să ia frâiele procesului decizional al Uniunii. Pe măsură ce lipsurile se accentuează, sectorul bancar devine din ce în ce mai slăbit, datoriile se adâncesc, iar şomajul îşi ia în continuare tributul economic, aceste ţări de tradiţe proeuropeană ar putea începe, încetul cu încetul, să se opună ideii rămânerii în UE.
„Artizanii coaliţiilor”
Cu cât euroscepticismul se strecoară mai puternic în nucleul politic şi economic al continentului, cu atât va deveni mai periculos pentru stabilitatea UE. Ţările din nordul Europei, precum Austria, Finlanda şi Olanda sunt cele mai bogate state din zona euro şi membrii cei mai disciplinaţi din punct de vedere fiscal. Aceste ţări sunt preocupate în mod special să-şi protejeze bunăstarea naţională în faţa Europei de Sud şi au în spectrul politic partide puternic anti-europene care caută să apere suveranitatea statului în faţa intervenţiilor instituţiilor europene. Aşadar, au şi tendinţa de a-şi proteja pieţele externe, cele mai multe aparţinând Uniunii Europene.
Ţările din nordul continentului tind să-şi coordoneze mişcările cu statele vecine şi cu puteri sporite, iar în acest fel e mult mai probabil ca acestea să aibă o influenţă colectivă în ceea ce priveşte reforma continentală sau crearea unor blocuri regionale, decât să rămână izolate şi să acţioneze pe cont propriu. Cu toate că state ca Danemarca şi Suedia nu sunt parte a zonei euro, acestea sunt similare din punct de vedere cultural şi ideologic cu omologii lor din nordul Europei şi li s-ar putea alătura într-o zi, ca într-un proiect regional de înlocuire a Uniunii Europene. În această parte a Europei discuţiile despre formarea unei „zone euro nordice” sau a unui „Schengen nordic” au devenit din ce în ce mai frecvente.
Lituania, Letonia şi Estonia sunt, totuşi, excepţii, într-o oarecare măsură. Acestea s-au alăturat Uniunii Europene şi zonei euro pentru a descuraja agresiunile venite din partea Rusiei, în aşa fel încât să se apropie de Vest cât mai mult cu putinţă. Fiecare dintre aceste state este mult mai puţin dispus să părăsească Uniunea Europeană sau zona euro de bunăvoie, cu toate că pentru a putea deveni parte a unei alianţe nordice blocul ar trebui să se dizolve.
„Cele trei mari puteri”
Dacă statul-naţiune va deveni agentul primar al transformării viitoare a Uniunii Europene, este clar că cei mai importanţi membri ai UE, Germania, Franţa şi Italia, vor conduce această direcţie ideologică. Istoric vorbind, Italia a privit întotdeauna integrarea europeană ca pe un mijloc de a se conecta la vecinii mai prosperi din nord şi de a păstra unitatea acestei ţări. În ultimul deceniu, însă, italienii au ajuns printre cei mai mari eurosceptici de pe continent, din cauza datoriilor impresionante ale ţării şi instabilităţii politice.
Aşadar, Italia este una dintre ţările cu cele mai mari şanse să se folosească de ameninţările de ieşire din blocul comunitar pentru a obţine compromisuri de la Bruxelles. Roma a mizat deja pe argumentul „prea mare ca să cedăm” în negocierea poziţiei sale în UE, iar administraţiile italiene viitoare vor adopta, probabil, aceeaşi poziţie. Pe măsură ce Europa continuă să se fragmenteze, însă, orice ameninţare, cât de mică ar fi ea, va deveni şi mai periculoasă pentru blocul comunitar, în ansamblu.
În aceeaşi măsură, Franţa şi Germania deţin cheia viitorului UE. Chiar şi simpla sugerare a faptului că una dintre cele două ţări ar putea părăsi Uniunea sau zona euro ar declanşa o reexaminare generală a principiilor construcţiei. După acelaşi tipar, rămânerea, în orice scenariu, a acestor două state ar putea ţine unită Uniunea – sau o versiune viitoare. Cele două ţări se confruntă, însă, cu un paradox: din motive strategice, trebuie să păstreze un front comun, chiar dacă interesele lor naţionale continuă să le trimită pe căi diferite.
Franţa, ca o naţiune pe cât de mediteraneeană pe atât de nord-europeană, este împărţită între dorinţa de a-şi proteja economia şi nevoia de a păstra alianţa cu Germania. Parisul tinde să susţină măsurile protecţioniste şi de divizare a riscurilor şi are o toleranţă mare la inflaţie. De cealaltă parte, Berlinul preferă să evite politicile care i-ar putea afecta bunăstarea şi care ar putea să transfere asupra sa riscul creat în economia europeană de economiile slabe din sudul Europei.
Astfel, Germania ar fi de acord cu abordarea Franţei doar dacă Berlinului i-ar fi acordat un control mai mare asupra politicilor fiscale ale ţărilor vecine, fapt pe care mult state l-ar considera inacceptabil. Dintre cele două, Franţa ridică cea mai mare posibilitate de a cere reorganizarea UE, din cauza retoricii naţionaliste în ascensiune şi a creşterii economice lente.
În acest punct, ajungerea la un consens asupra unei viitoare direcţii a UE a devenit din ce în ce mai complicată. Pentru a se consolida ca bloc unitar, ţările membre ar trebui să facă nişte compromisuri pe marginea unor subiecte care sunt mult prea importante pentru a da înapoi. Cealaltă opţiune, anularea integrării europene, câştigă teren, dar vine la pachet cu posibilitatea reală de a conduce la destrămarea completă a blocului comunitar. Membrii ar putea adopta o cale de mijloc prin decizia de a păstra lucrurile aşa cum sunt, dar chiar şi lipsa unor acţiuni concrete va atrage un preţ, prefigurându-se astfel probleme şi mai mari pentru structura deja zguduită din temelii.