În vremurile grele când medicamentele devin inaccesibile, cum s-a petrecut în marile războaie, remediile din plante s-au dovedit utile şi, în unele cazuri, au stat la baza creării unor tratamente folosite în prezent pe scară largă.
Leacuri în perioada de recuperare
Pentru a-şi recăpăta energia pierdută în lupte, soldaţii romani foloseau anumite alimente sau remedii din natură. De pildă, consumau halva făcută dintr-un amestec de miere cu seminţe de susan. Un alt aliment în care-şi puneau speranţele era usturoiul, despre care se credea că dă putere şi curaj înaintea bătăliilor grele. Soldaţii care luptau în armata Împăratului Iulius Cezar primeau chimen pentru a fi mai rezistenţi şi pentru a le spori imunitatea la boli digestive şi infecţii.
În acelaşi scop, obişnuiau să pună cimbru în apa de baie. De altfel, medicul roman Plinius cel Bătrân trata cu cimbru cazurile de epilepsie. În al Doilea Război Mondial, se dezinfectau rănile şi se purifica aerul în spitale cu o substanţă obţinută din cimbru numită tymol. Info În Egipt, în timpul construirii piramidelor, li se dădea usturoi lucrătorilor pentru a avea puterea necesară muncilor grele la care erau supuşi.
În Egipt, în timpul construirii piramidelor, li se dădea usturoi lucrătorilor pentru a avea puterea necesară muncilor grele la care erau supuși.
Băuturi vindecătoare
Vinul și apa salină s-au numărat și ele printre leacurile de ajutor în marile războaie, când medicamentele se împuținau sau întârziau să mai ajungă la soldați. În timpul Primului Război Mondial, în caz de diaree sau de dizenterie, se făcea un amestec de sare și apă caldă. Sarea se punea într-un pahar cu apă caldă până când nu se mai dizolva și se depunea pe fund. Se bea pe parcursul unei zile, timp în care nu se mânca nimic.
Vinul a fost folosit din vechime contra infecțiilor interne, a tifosului și a dizenteriei. Era dat zilnic soldaților romani, iar practica s-a menținut peste ani, în al Doilea Război Mondial soldații italieni având rație zilnică de vin. Și istoricul grec Tucidide a evidențiat în scrierile sale beneficiile licorii în tratarea infecțiilor.
În Primul Război Mondial, o întâmplare a dus la descoperirea unui leac minune pentru bolile de stomac. Soldații germani, rămași fără provizii, au ajuns să mănânce nimic mai mult decât cartofi în stare crudă și au observat că nu mai au dureri stomacale. Bazându-se pe acest fapt, un medic a tratat cu succes pacienții cu suferințe asemănătoare folosind suc proaspăt de cartofi. Simptomele au dispărut după zece zile de tratament. Dacă vrei să testezi leacul, amestecă 5 lingurițe de suc de cartof crud cu 10 linguri de apă caldă și bea amestecul pe stomacul gol.
Plante de leac pentru spălarea rănilor
În perioadele în care era penurie de medicamente, rănile, chiar și cele profunde se spălau cu plante ca traista-ciobanului, iarba de răchițan și coada-șoricelului. În timpul Primului Război Mondial, de pildă, se aplica infuzie de traista-ciobanului, despre care se știe că are efecte hemostatic (oprește hemoragia), vasoconstrictor (reduce afluxul de sânge), astringent.
Coada-șoricelului era cunoscută pentru faptul că grăbește vindecarea rănilor, fiind considerată asemănătoare cu aspirina. În ceea ce privește iarba de răchițan, și despre ea se știa că are proprietăți astringente, hemostatice, fiind leacul cu care în trecut soldații greci și romani își vindecau rănile.
În Primul și în Al Doilea Război Mondial pulberea de răchițan a fost folosită adesea de soldați și împotriva diareei și dizenteriei. Se lua până la 6 linguri de pulbere zilnic până treceau simptomele.
O altă plantă cu care se stăvileau sângerările în urma rănirii în lupte este aloe vera. Vestitul rege al Macedoniei Alexandru cel Mare a fost rănit de o săgeată și vindecat cu gel de aloe de către un preot. Unul dintre cei mai mari filozofi ai Greciei Antice, Aristotel, l-a sfătuit să cucerească insula Socotra, unde se găseau plantații impresionante de aloe vera, plantă pe care grecii o foloseau deja pentru tratarea rănilor soldaților.
Cu argilă se tratau rănile și infecțiile
Despre argilă stă scris și-n papirusurile egiptene că era tratamentul predilect al medicilor din Antichitate în inflamații, arsuri ale pielii și răni. Mai târziu și-a dovedit utilitatea în Primul Război Mondial, când se obișnuia amestecarea ei cu muștar pentru a preveni dizenteria și infecțiile.