După pierderile militare devastatoare din această săptămână suferite de guvernul ucrainean, observatorii occidentali încearcă în regim de urgenţă să înţeleagă ce este în capul lui Vladimir Putin. Dar cei ce practică activitatea aceasta specifică, să o numim „putinologie”, uită un punct esenţial: Putin în mare măsură a improvizat pe toată durata acestei crize. Aceasta înseamnă că umflatul muşchilor în Ucraina este mult mai grav şi periculos decât pare: Putin agravează situaţia zi de zi.

Liderul rus adesea a experimentat (şi a abandonat rapid) unele concepte, strategii şi abordări, totul pentru a câştiga un avantaj pe termen scurt. Putin posibil că trăieşte în altă realitate, după cum i-a spus cancelarul german Angela Merkel preşedintelui Barac Obama, dar în realitatea noastră, pe care  Putin o observă grăbit, el pare să creadă că păstrarea oponenţilor săi într-o stare de incertitudine şi tensionare este un scop în sine.

În opinia editorialiştilor şi a autorilor de cărţi, putinologii au avut greutăţi în a explica mentalitatea unui om, care practic singur, pare să tragă Occidentul spre un nou Război Rece. Asemenea celor mai de frunte kremlinologi, ei încearcă să decodeze intenţiile Moscovei prin intermediul unor analize migăloase ale declaraţiilor publice sau ale pozelor ce poartă mesaje ascunse ale liderului rus; ei filtrează orice minut al vieţii private şi al carierei lui Putin; ei caută probe în avanpostul aparatului de stat şi de propagandă. Câţiva dintre cei mai norocoşi au fost invitaţi să vină în Rusia o dată pe an pentru a participa la dineuri elegante cu însuşi şeful sau acoliţii sau consultanţii săi, pe care îi informează despre starea adevărată a lucrurilor la Moscova.

Imaginea generoasă a lui Putin, care de obicei rezultă din o asemenea cercetare, are tendinţa de a etala orice concluzii şocante despre criza ucraineană, care par relevante la un anumit moment. De aceea am fost anunţaţi că agresiunea lui Putin în Ucraina şi atitudinea agresivă faţă de Occident sunt concluzii obişnuite pentru anii petrecuţi în cadrul KGB, unde şi-a primit educaţia în cadrul agenţiilor de securitate sovietice în domeniul artelor oculte şi a preluat un antiamericanism agresiv. Nu mai amintesc de cariera mediocră a lui Putin în cadrul KGB, în domeniul mai puţin popular de contraspionaj, care a inclus perioade lungi în locuri mai puţin obişnuite, cum ar fi staţia locală din Dresden şi campusul Universităţii de Stat din Leningrad. Flirturile publice ale lui Putin cu rămăşiţele ţarismului rus, inclusiv cu Biserica Ortodoxă Rusă şi cu imperialismul, plus ideologia anti-occidentală — sunt uneori menţionate şi citate în calitate de reflecţii ale dorinţei adânc înrădăcinate de a restabili controlul asupra noilor state independente, care au apărut pe rămăşiţele Uniunii Sovietice. În mod similar, afirmarea agresivă a lui Putin a strategiei de extremă dreaptă utilizată de Slobodan Milosevic pentru a „proteja” etnicii ruşi şi vorbitorii de rusă din afara frontierelor au alimentat temerile de implicări sângeroase în ţările vecine, cum ar fi ţările baltice şi Kazahstan.

Dar cea mai plauzibilă explicaţie a comportamentului lui Putin este şi mai iritantă: el îşi încearcă norocul şi atunci când lucrurile devin mai tensionate, el are tendinţa de a dubla miza.

Cum am putut ajunge în această situaţie?

O parte a răspunsului poate fi găsită în personalizarea extremă a puterii politice după ce Putin a revenit la Kremlin în primăvara lui 2012. Apoi el a centralizat în mod dramatic procedura de luare a deciziilor în cadrul guvernului rus. Puţine probleme sunt prea minore pentru a nu fi aduse în faţa lui. Cineva din lumea politică a Rusiei a exemplificat acest fapt prin a sugera că chiar şi unele tranzacţii din lumea hocheiului profesionist necesită blagoslovirea sa personală.

În momentul în care criza în Ucraina s-a agravat spre sfârşitul lui 2013 şi începutul lui 2014, Putin a îngustat cercul său de consultanţi şi mai mult, plasând Kremlinul într-un război de facto şi limitând numărul celor care într-adevăr cunosc ceva despre aceasta la un număr restrâns de asociaţi, pe care îi cunoaşte de mult timp şi care au un istoric comun cu al său în cadrul agenţiilor de spionaj şi operaţiuni militare. În absenţa unui schimb real sau stil de negociere bazat pe cedări în luarea deciziilor, care a fost prezent în general pe durata celor două mandate iniţiale în calitate de preşedinte, deciziile lui Putin au devenit extrem de tactice — şi adesea foarte contradictorii pentru el. Ceea ce conta pentru el a fost loialitatea şi gura închisă — şi nu o cunoaştere profundă a economiei globale sau o înţelegere complexă a felului în care unitatea Occidentului ar putea fi consolidată de fărdelegile îngrozitoare, cum ar fi doborârea avionului civil de asupra oraşului Doneţk în iulie 2014.

Tendinţa lui Putin de a vedea practic orice situaţie în termen scurt a fost foarte caracteristică pe durata crizei ce se agrava în Ucraina. Anexarea Crimeii este în particular un caz foarte dureros ce confirmă aceasta.

Putin a fost luat prin surprindere în februarie trecut de către colapsul violent al regimului preşedintelui ucrainean Viktor Ianukovici. Pe perioada câtorva săptămâni, Ianukovici a rezistat cerinţelor Kremlinului de a folosi forţa letală împotriva protestatarilor pro-occidentali care erau înfuriaţi de cedarea sa, ca rezultat al presiunii Rusiei, de a semna acordul ce ar fi adus Ucraina mai aproape de Uniunea Europeană. În final, Ianukovici a dat undă verde forţelor sale de securitate; un grup încă neidentificat de lunetişti a omorât zeci de protestatari în Piaţa Maidan din Kiev. Evenimentele rapid au scăpat de sub control şi Ucraina a făcut un pas spre un război civil. Diplomaţii europeni s-au grăbit să ajungă la Kiev pentru a negocia un acord salvator, care l-ar fi putut păstra pe Ianukovici la guvernare până la alegerile anticipate din decembrie 2014. Dar în momentul în care acordul a fost semnat, liderul statului ucrainean, ales în mod democratic, a rugat oamenii săi să înceapă să facă bagajele şi să ia totul ce era de valoare pentru ca el să poată părăsi capitala.

În acest moment, Putin s-a confruntat cu posibilitatea neplăcută de a pierde Ucraina pentru a doua oară. În 2004, triumful Revoluţiei Oranj pro-occidentale a fost o înfrângere sensibilă pentru Kremlin, care au acţionat din greu pe durata campaniei prezidenţiale, care s-a finalizat cu falsificări masive. De această dată, Putin a nimerit într-o capcană similară, mizând mult din prestigiul său personal prin a-l păstra pe nenorocitul de Ianukovici la putere, datorită în mare parte sumei de 20 de miliarde de dolari pusă la dispoziţie în calitate de suport financiar şi scădere al preţului pentru gaz.

Mai târziu, în mod comod pentru sine, Putin a acuzat guvernele occidentale de faptul că l-au dus de nas şi că au orchestrat înlăturarea lui Ianukovici. Dar adevărul a fost că Putin poate să dea vina doar pe sine însuşi pentru suportul său unui lider care pur şi simplu a intrat în panică când lucrurile au devenit complicate. Faptul că Ianukovici şi-a pierdut firea nu trebuia să fie o surpriză totală; există un video memorabil cum el se prăbuşeşte dintr-un tren într-o mulţime pe durata campaniei din 2004 după ce a fost lovit în piept de un ou, pe care el l-a considerat la început în calitate de un glonţ asasin.

În pofida creşterii masive a popularităţii sale acasă, care a fost cauzată de momentul anexării Crimeii, decizia lui Putin de a organiza un referendum popular fictiv şi de a anexa formal acest teritoriu au cauzat un şir de dureri de cap pe care nimeni la Kremlin nu le-a prevăzut. Care puteau fi argumentele raţionale pentru cea mai odioasă ocupaţie a unui teritoriu european din perioada de după al Doilea Război Mondial? De ce oare Moscova ar dori să preia o zonă care doar consumă bani, cum ar fi Crimeea, într-o perioadă de scădere a ratelor de creştere economică şi prăbuşire a preţurilor pentru petrol? Pentru acoperire, propagandiştii Kremlinului au inventat o rugăciune pe care o recită şi azi: noile autorităţi care l-au înlocuit pe Ianukovici la Kiev sunt ilegale, deoarece ele au planificat o lovitură de stat cu suport occidental; ultranaţionaliştii ucraineni au fost aşezaţi în poziţii de top în cadrul guvernului şi conduc grupuri armate ilegale; etnicii ruşi erau în pericol eminent şi meritau să fie protejaţi de Moscova şi de către „voluntarii săi patrioţi”.

Putin a început să se ascundă după cuvinte frumoase, care a par a fi desprinse din limbajul fostului dictator sârb Milosevic; el a vorbit despre utilizarea forţei pentru a proteja securitatea şi traiul decent al etnicilor ruşi şi vorbitorilor de rusă care locuiesc în ţările vecine. Această răsturnare cu greu nu poate fi considerată şocantă: pe durata mandatului de preşedinte sau prim ministru, Putin în mod constant a evitat să cânte sub muzica naţionalismului etnic. El pare să fie la curent că şovinismul etnic ar putea cauza dezordini în statul multietnic rus şi ar putea îndepărta membrii potenţiali ai Uniunii Eurasiatici pe care el a prezentat-o ca principalul său proiect pentru al treilea său mandat la Kremlin.

În acest context, eforturile lui Putin par mai mult un joc tactic de scurtă durată decât o acceptare largă bine gândită a unui viziuni etnocentrice de a proteja interesele declarate ale Rusiei în vecinătatea sa. Ideile naţionaliste ale lui Putin nu au fost niciodată foarte puternice. Înaintea crizei ucrainene, mulţi naţionalişti ruşi în mod deschis îl criticau din cauza că el a creat un regim politic în care corupţia nu avea limite, el s-a înconjurat de un grup mic de oameni care conţinea puţini etnici ruşi şi a creat un sistem de interdependenţă excesivă, foarte scumpă, cu un dictator militar cecen violent, Ramzan Kadîrov, ai cărui concetăţeni par să joace un rol important de suport în luptele din Ucraina de est. Doar câţiva ani în urmă, una dintre cele mai puternice activităţi politice de bază în Rusia era campania condusă de naţionalişti, întitulată „Încetaţi să mai hrăniţi Caucazul”, care avea un subtext clar rasial.

Acest model de nepăsare, bazată pe improvizare şi încercări, a fost de asemenea demonstrat clar prin eforturile Kremlinului începute nu prea cu succes, de a cauza instabilitate şi sentimente separatiste în sud estul Ucrainei. Încercările timpurii de a câştiga suportul publicului pentru acţiunile împotriva noului „guvern fascist” de la Kiev s-au încheiat cu eşec. Moscova a fost prinsă nepregătită din cauza lipsei suportului popular în regiune pentru cauza separatiştilor. Astfel, Putin a ales planul B şi s-a concentrat asupra preluării controlului asupra clădirilor guvernamentale şi a clădirilor comisariatelor de miliţie de grupe de elite locale ajutate şi adesea înarmate şi conduse de consultanţi cu legături complexe în cadrul agenţiilor de spionaj ruse şi al bazelor militare ruse.

Modelul utilizat de Putin privind improvizarea continuă şi astăzi. Doar câteva săptămâni în urmă el a contactat-o confidenţial pe Angela Merkel, dar şi pe preşedintele francez Francois Hollande, cu o iniţiativă diplomatică de a atenua situaţia periculoasă din Ucraina de est. După o perioadă lungă de diplomaţie mobilă şi întâlniri de nivel înalt la Minsk cu preşedintele ucrainean Petro Poroşenko, Putin a fost de acord la un nou acord de încetare a focului care era privit ca fiind foarte avantajos pentru Moscova.

Dar în loc să se declare victorios, Putin a ales iarăşi să agraveze conflictul. Luptele intense care au urmat după întâlnirea de la Minsk şi rapoartele oribile privind pierderile ucrainene de militari şi civili au avut ca efect îndepărtarea anume a elitelor europene pe care Putin plănuia să le împingă spre atenuarea sancţiunilor dureroase impuse Moscovei şi să inhibe posibilele furnizări de armament din Occident spre Kiev.

Abordarea profund autocratică a lui Putin în guvernare şi iniţierea unui război tragic în inima Europei sugerează că criza în Ucraina poate fi chiar şi mai periculoasă decât presupunerile pe care guvernele occidentale le admit în mod confortabil. Cum pot ucrainenii şi liderii occidentali perseverenţi, cum ar fi dna Merkel, să continue să caute soluţii diplomatice atunci când au de a face cu un lider care improvizează totul din mers? Aşa cum a explicat un oficial ucrainean de rang înalt în cadrul unei întâlniri cu uşile închise la Davos, de acum câteva săptămâni, Kievul nu ştie ce doreşte Putin; nici  Putin nu ştie ce vrea.

Agravarea neaşteptată a luptelor în jurul oraşului Doneţk şi Lugansk este doar cea mai recentă ilustrare la cât de greu îi este Occidentului să prezică evoluţia crizei ucrainene. Odată cu continuarea războiului, riscul de agravare a situaţiei creşte progresiv, ceea ce nimeni în Occident nu doreşte. Avioane militare ruse, adesea fără emiţătoare, se arată tot mai des lângă spaţiul aerian european, cauzând riscuri inacceptabile de accidente şi pericole pentru avioanele civile.

Cu regret, este prea devreme de a spune dacă improvizările periculoase ale lui Putin ajung la apogeul său. El în mod clar nu este unicul care improvizează; răspunsurile Occidentului la mişcările cinice ale Rusiei în Ucraina au fost foarte spontane şi nu rezultatul unei strategii detaliate de confruntare de durată a pericolelor create de politicile lui Putin. Factorii de decizie din Occident trebuie să realizeze realitatea cruntă în care comportamentul impulsiv şi necugetat al lui Putin îl plasează într-o companie nu fără cinste — şi anume în rând cu predecesorii săi Boris Elţin şi Mihail Gorbaciov. Ambii şi-au distrus imaginea printr-o serie de greşeli care le-au distrus carierele şi reputaţiile — şi în cazul lui Gorbaciov, chiar ţara pe care o conducea. Consecinţele crizei pe care Putin a început-o pot fi şi mai grave.

Dl. Weiss este vicepreşedinte pentru studii în cadrul Fundaţiei Carnegie. Pe durata guvernării preşedinţilor George H.W. Bush şi Bill Clinton, a fost responsabil de Rusia, Ucraina şi zona Euroasiei în cadrul Consiliul National de Securitate, al Departamentului de Stat şi al Departamentului de Apărare.

Sursa: Wall Street Journal