Am citit cu maxim interes cartea „Provocarea libertăţii. Târgu-Mureş, 16-21 martie 1990”, apărută în 2016 la Editura Institutului pentru Studiul Minorităților Naționale din Cluj-Napoca, scrisă de istoricii Márton László și Zoltán Csaba Novák despre incidentele sângeroase care au avut lor la Târgu-Mureș la mijlocul lunii martie 1990. Am vizitat România cu puțină vreme înaintea acelor ciocniri interetnice, am mers, împreună cu Dorin Tudoran, să-l vedem pe noul strongman, succesorul de facto al lui Nicolae Ceaușescu, Ion Iliescu. Pe coridor, l-am zărit pe Virgil Măgureanu. Îl știam de pe vremuri, din anii studenției, îmi fusese asistent la istoria doctrinelor politice la Facultatea de Filosofie, secția de sociologie. Îi cunoșteam unele scrieri, eram la curent cu statutul său la „Ștefan Gheorghiu”. Am povestit despre o ciudată întâlnire cu el prin 1975. Omul era prin vocație și ambiție un complotist. Relatarea mea a apărut într-un articol publicat în „The New Republic” în 5 februarie 1990. Este inclus, în traducerea datorată lui Bogdan C. Iacob, în volumul „Fantoma lui Gheorghiu-Dej”, ediția a II-a, apărut la Humanitas.
Amintesc aceste lucruri pentru că sunt direct legate de atât de necesara carte pentru care am scris acest argument. Aparent cea mai radicală dintre revoluțiile din 1989, cea din România a fost, de fapt, de o persistentă ambiguitate. Continuitatea elitelor a fost mai pronunțată decât în alte state din Europa de Est, poate cu excepția Bulgariei. De la bun început, regimul post-Ceaușescu a mizat pe un travesti. Deși scopul lui Ion Iliescu și al asociaților săi era să ofere o versiune locală de perestroika gorbaciovistă, în câteva zile ei s-au transfigurat în anticomuniști „puri și duri”. Evident, Iliescu, Petre Roman, Dan Marțian, Dumitru Mazilu, Silviu Brucan, Victor Atanasie Stănculescu, Nicolae Militaru nu erau nicidecum anticomuniști. Dar concurența cu partidele istorice renăscute, teama de inițiativele societății civile și conștientizarea emoțiilor anticomuniste ale maselor (ori, mai exact spus, a unor segmente importante din populație) i-a făcut să pozeze în campioni ai rupturii cu vechiul sistem și cu ideologia sa dominantă.
Cartea analizează cu minuțioasă acribie tribulațiile politice și culturale din tulburea perioadă ianuarie-martie 1990. Avem aici o cartografie impresionantă a distribuției forțelor politice la Târgu-Mureș, o explorare detaliată a succesiunii evenimentelor, de la faza inițială, euforică și „universalistă”, la resurecția imagologiei șovine de sorginte securistă. Noua propagandă fesenistă era de fapt prelungirea celei vechi, minus cultul lui Nicolae Ceaușescu. Ceea ce mi se pare revelator este tonul sobru al autorilor, respectul pentru fapte, refuzul oricărui apriorism menit să propună o viziune îngust-partizană. Incidentele de la Târgu-Mureș au servit unei nomenclaturi apoplectice pentru a justifica reluarea temelor naționaliste proprii pentru ceea ce, împreună cu Marius Stan, am numit palimpsestul leninist al lui Ceaușescu, cu ale sale motive obsesionale, nostalgii mărturisite sau nu, fobii declarate ori refulate.
Conflicte precum cel de Târgu-Mureș nu apar ex nihilo. Ele au precedente, premise, cadre de manifestare etc. În plus, cum demonstrează autorii, asemenea situații aparent anarhice sunt legate de jocurile de culise, mereu tenebroase, ale variilor facțiuni aflate în cursă pentru putere. Instituțiile statului contează enorm, în primul rând armata, poliția, justiția. De asemenea, merită pomenită aici și aprobarea dată de Petre Roman pentru publicarea săptămânalului virulent antimaghiar, antisemit si programatic xenofob, „România Mare”. Pe scurt, Târgu-Mureș a fot un creuzet în care s-au testat tehnici de manipulare care aveau să devină marca regimului Iliescu în anii următori (minus violența). Extremiștii au jucat, desigur, un rol nefast, dar pentru a-l putea juca era nevoie de un teritoriu politic propice care să le tolereze ori chiar să le faciliteze manevrele.
Reiau aici această temeinic gândită concluzie: „În martie 1990 s-au întâlnit la Târgu-Mureş, în spaţiu şi în timp, succesele, eşecurile şi moştenirile istorice a două construcţii naționale paralele, indivizi, destine, cariere împlinite sau eşuate, animozităţi, forţa paralizantă a concepţiei istoriciste determinante a narațiunii familiale şi comunitare, manipulările şi provocările deliberate, situaţii şi procese sociale greşit înţelese, slăbiciunea, inerţia sau incompetenţa intenţionate şi/sau provenite din neputinţă a unor reprezentanţi ai puterii, o mulţime de animozităţi refulate, care au făcut să explodeze un conflict interetnic ce prezenta caracteristicile unui pogrom, dar care a fost aplanat într-un timp relativ scurt.” Faptul că riscul unui pogrom de ample dimensiuni a fost dejucat este cât se poate de semnificativ. Dar la fel de important este să reflectăm la circumstanțele în care se poate ajunge la astfel de teribile situații. Cartea de față este o contribuție de o mare onestitate la înțelegerea atât de complicatei și de atâtea ori deconcertantei tranziții românești.
(Textul de mai sus este prefața cărții).
