Eram într-o clinică privată, venisem la dentist din cauza unui dinte cariat. Deşi aveam programare la ora aceea, pe scaunul din coridor, lângă uşa medicului, mai aştepta un bărbat de circa 40-45 de ani care dădea scroll pe telefonul mobil. Purta o mască sub nas care îi cădea sub bărbie şi pe care omul o trăgea din când în când din nou sub nas. Am intrat în vorbă cu acel pacient ca să treacă timpul mai repede. Am ajuns repede la subiectul COVID şi omul mi-a făcut o mărturisire: „Dau eu chiar nu mai cred în COVID-ul ista… Îs prostii…”
„Nu cred că-s prostii. Virusul acesta e real. Mi-a murit o rudă de Covid…”, am ripostat eu.
„Câţi ani avea ruda? Dacă era bătrână, a murit din cauza altor boli, iar medicii iştea au pus-o la Covid ca să le iasă statistica… Aşă fac ei mai mulţi bani…”, mi-a spus bărbatul între două vârste cu multă convingere.
În timp ce vorbea masca îi căzuse definitiv sub bărbie şi nu mai voia să urce spre nas.
„Avea şi alte probleme de sănătate, dar a murit din cauza Covidului…”, am încercat să-i explic.
Zadarnic efort, omul începuse să mă privească cu tot mai multă suspiciune şi îngrijorare. Şi în mine creştea o imensă uimire, mai precis, un soi de stupoare. Era luna septembrie a anului 2021, trecuseră 18 luni de la începutul pandemiei şi acest moldovean nu credea în existenţa virusului. Cum aşa? Unde trăise în tot acest răstimp? Nu avea nici o rudă şi nici un cunoscut infectat? M-am gândit că era puţin probabil să fie vaccinat. Şi, dintr-o dată, durerea dintelui mi se evaporă ca printr-un miracol. O carie? Păi, nu e o mare dramă, o carie poate să mai aştepte. Şi, fără să-i mai spun ceva omului cu masca sub bărbie, am plecat cu paşi iuţi…
