Haosul s-a declanșat la scurt timp după explozia reactorului 4 al Centralei nucleare din CernObâl, cauzând ceea ce Organizația Națiunilor Unite avea să numească mai târziu „cel mai mare dezastru ecologic din istoria umanității”.

Deflagrația a distrus capsula de beton din jurul reactorului, cu miez de uraniu. În consecință, nu mai puțin de opt tone de substanţe radioactive au fost aruncate în aer și luate de vânt. În primele zece ore de la producerea accidentului, au fost pompate câte 300 de tone de apă pe oră, în încercarea de a lichida flăcările, dar fără succes. Ulterior, 30 de elicoptere militare au aruncat peste reactor 2.400 de tone de plumb şi 1.800 de tone de nisip. Într-un final, miezul radioactiv a fost răcit cu azot și abia pe 6 mai flăcările şi emisiile radioactive au putut fi controlate. Puţini au fost cei care au ştiut ce se întâmplat de fapt și cât de gravă este situația. Oraşul Pripeati [!!!! accentul pe prima silabă], construit special pentru muncitorii de la CernObâl, a fost evacuat abia la o zi după explozie. Între timp, un nor de precipitaţii radioactive s-a îndreptat spre părţile vestice ale Uniunii Sovietice, statele europene şi estul Americii de Nord. Gazele cu densitate scăzută au fost purtate de vânt, iniţial, de-a lungul Ucrainei, Belarusului, Rusiei, iar într-o măsură mai mică, în Polonia, Cehoslovacia, Austria şi sudul Germaniei. Ulterior, direcţia vântului s-a schimbat, iar emisiile radioactive s-au îndreptat spre România, Grecia, Bulgaria şi Turcia. Pentru a opri emisiile radioactive, reactorul este acoperit, până în prezent, cu un sarcofag de beton. Eficacitatea acestuia este tot mai des pusă însă la îndoială de unii experți. Potrivit Greenpeace, în regiunea Cernobâl, nivelul de radiaţii va ajunge la cote normale abia în anul 2525.