Linkuri accesibilitate

Revolta de la Poznań


Acum 60 de ani, în iunie 1956, muncitorii din Poznań s-au revoltat împotriva conducerii staliniste din Polonia. Mitul dictaturii proletariatului era astfel sfidat chiar de către aceia care erau presupuși a fi beneficiarii sistemului. În loc de a negocia cu muncitorii, potentații comuniști au decis să recurgă la violență. Peste o sută de muncitori și-au pierdut viața, alte sute au fost rănite. Asemeni conducerii est-germane în iunie 1953, regimul își dezvăluia natura intrinsec anti-muncitorească. Despre tragedia oamenilor simpli în Polonia „populară” scrisese în 1955 Adam Ważyk în celebrul său „Poem pentru adulți”, adevărat manifest al rupturii cu despotismul dominant.

Revolta de la Poznań
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:05:03 0:00
Link direct

La trei ani după insurecția din Berlinul răsăritean, se producea astfel un nou spasm în interiorul cândva monoliticului bloc sovietic. A fost vorba de o explozie spontană de nemulțumire împotriva regimului totalitar întemeiat pe teroare polițienească, exploatare și minciună. Comuniștii polonezi primiseră grele lovituri în perioada anterioară: între acestea, defecțiunea în Occident a colonelului Światło, fost anchetator al poliției secrete, însărcinat cu supravegherea cadrelor de partid. În transmisiunile sale prin postul de radio Europa Liberă, Światło a demascat impostura oficială și a denunțat regimul de privilegii de care se bucurau grangurii nomenklaturiști.

În martie 1956, în urma lecturii Raportului Secret, Bolesław Bierut, fostul agent NKVD impus de sovietici drept lider al Partidului Comunist Polonez, suferea un atac de cord și înceta din viață într-un spital moscovit. Succesorul său, Edward Ochab, era plămădit dintr-un aluat mai puțin inflexibil. În anii următori, Ochab a evoluat în direcția reformismului, dar în 1956 era încă un militant de formulă stalinistă, incapabil să pornească pe calea transformării radicale a sistemului. Mai târziu, în 1968, a fost printre comuniștii care s-au opus neo-stalinismului și a fost excus din conducere. Ulterior, a dat un inteviu extrem de interesant ziaristei Teresa Torańska, inclus în fascinantul volum „Oni” („Ei”).

La Budapesta, în acest timp, se intensificau discuțiile din cadrul Uniunii Scriitorilor și în cercul Petöfi. Între acestea, amintesc dezbaterile despre istoria partidului comunist și despre libertatea presei. Printre participanți, numeroși sciitori care rupseseră cu stalinismul: Gyula Háy, Tibor Déry, Tamás Aczél, Tibor Méray. De asemenea, se manifestau tot mai activ Géza Losonczy, Miklós Gimes și alți membri ai cercului lui Imre Nagy, fostul premier (1953-1955), exclus din partid ca urmare a intrigilor abjecte urzite de grupul Rákosi-Gerő-Révai-Farkas. Trebuie accentuate similitudinile dintre dezbaterile din Ungaria și cele din Polonia. Temele sunt asemănătoare: emanciparea socialismului de corsetul dogmatic; revenirea la discuții libere; toleranță în raport cu fracțiunile din partid; reabilitarea victimelor stalinismului; restaurarea legalității și renunțarea la minciunile debitate de propaganda de partid; un nou sistem de relații în cadrul blocului și încetarea hegemonismului sovietic. Se schițează astfel programul comunismului național, în parte inspirat de Tito și experimentul iugoslav, în parte dezvoltat pe baze proprii de comuniștii reformatori din aceste țări. Nagy scrie eseuri pe tema unui „comunism care nu uită omul”. Se revendică acum resurecția dimensiunii umaniste din tradiția marxistă, anihilată de către staliniști. Unii dintre gânditorii revizioniști polonezi (Kołakowski, Pomian, Bauman, Kuroń) ajung să chestioneze tradiția leninistă. Kołakowski pune sub semnul întrebării validitatea socialistă a sistemului afirmând că „nu este socialistă acea țară ai cărei cetățeni ajung să blesteme geografia”.

Valul revoluționar se amplifică în perioada imediat următoare grevei de la Poznań. Se formează în Polonia cercuri de dezbateri, are loc mobilizarea studenților și a cercurilor catolice, iar conducerea partidului se scindează între staliniști și anti-staliniști. Mulți foști suporteri ai Moscovei pornesc pe calea hrușciovismului. Este vorba de un proces pe care gânditoarea maghiară Ágnes Heller l-a numit al „detotalitarizării sistemelor de tip bolșevic”. Radicalismul leninist lăsa loc căutării unui nou model al socialismului. Intelectualii joacă un rol crucial, subminând pretențiile ideologice ale aparatului. Władysław Gomułka, simbolul liniei național-comuniste, este eliberat din domiciliul forțat. Se aud tot mai multe voci care cer să fie reintegrat în conducerea partidului. Vechile metode de represiune s-au dovedit vetuste și ineficiente. Guvernanții se simt încolțiți și vulnerabili. Se desfășoară o luptă, mai întâi surdă, apoi acută, între reformatori și staliniști. Înecată în sânge, revolta de la Poznań a fost preludiul marilor frământări din toamna anului 1956, inclusiv al revoluției maghiare.

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG