Deunăzi, un politician autohton şi un fost mare guvernant a spus tranşant, într-un interviu, că dispariţia sumelor mari din băncile moldoveneşti trebuie să fie un punct de plecare pentru primenirea Patriei. Gata, a subliniat politicianul, mai mult nu se poate răbda! Acum trebuie găsiţi şi pedepsiţi vinovaţii! Acum trebuie să schimbăm totul în ţară!
Vă puteţi imagina, stimaţi ascultători, că de acum încolo corupţia şi decăderea morală nu vor mai face ravagii în Moldova? Vă puteţi imagina că un oarecare eveniment devine un soi de hotar dincolo de care furtul şi mitocănia nu mai au nici o putere? Eu nu pot să-mi imaginez aşa ceva! O spun cu toată fermitatea şi cînd zic asta vă rog să nu uitaţi că ştiu foarte bine ce e tranziţia moldovenească.
Nu cred că mişmaşul din bănci va deveni un punct de plecare pentru schimbare. Nu cred că vinovaţii vor fi pedepsiţi aşa cum se cuvine. Şi, de fapt, un punct de plecare pentru primenire ar fi trebuit să fie, mai înainte, vînătoarea din Pădurea Domnească. Şi nu numai ea. Au existat de-a lungul anilor o sumedenie de cazuri urîte-sinistre care ar fi trebuit să însemne renunţarea la apucăturile endemice. Totul a rămas însă pe vechi. Va rămîne şi acum.
Mi se pare că nimic nu poate transforma această lume mică, împotmolită în sărăcie şi corupţie. Nici un justiţiar, nici un revoluţionar, nici un onegist, nici un partid nu vor face nimic. Mai verosimilă ar fi disoluţia-destrămarea-pulverizarea universului întreg, cu tot ce conţine acesta, cu oameni, copaci, cîmpii, ogoare, clădiri, la fel cum se risipeşte brusc lumea absurdă-sinistră dintr-un roman al lui Vladimir Nabokov. Ne-am prăpădi cu toţii, dar mulţi dintre noi vor trăi senzaţia că scapă de un coşmar etern…
