Care sunt, de fapt, mâncărurile TRADIŢIONALE românești. Le mâncaţi cu plăcere, dar foarte puţini le ştiţi

Sarmalele, zic unii, le-am „luat” de la turci sau greci; ciorba cu borş – de la ucraineni ori ruşi, gulaşul de la unguri… O fi. Dar dacă ar fi să căutăm nişte mâncăruri „neaoşe”, nişte bucate pe care să le putem socoti chiar tradiţional româneşti, la ce ne-am opri? Păi, lucrurile sunt tare complicate, mult mai complicate decât par, ceea ce, însă, face demersul şi mai interesant. Să explorăm, aşadar, subiectul, pătrunzând în trecut cât de departe ne îngăduie informaţiile arheologice.

Întrebaţi care ar fi, după părerea lor, mâncarea cea mai neaoş românească, mulţi ar răspunde numaidecât „mămăliga” şi ar şi vedea instantaneu, cu ochii minţii, o mămăligă de porumb, galbenă ca soarele, aburind în mijlocul mesei.

Pe de o parte, ar avea dreptate, în măsura în care „tradiţională” ar însemna „foarte mult consumată, de vreo 10-15 generaţii”. Pe de altă parte, mulţi greşesc, închipuindu-şi că mămăliga de porumb are cine ştie ce istorie lungă pe meleagurile noastre şi se miră auzind că românii nu cunosc porumbul decât de vreo 350 de ani. Se miră deoarece nu ştiau – sau au uitat – că porumbul a venit din America, după descoperirea acesteia de către Cristofor Columb (1492) şi a intrat în Europa prin vest,ajungând la noi abia în secolul al XVII-lea.

Bun la gust şi foarte productiv, el a înlocuit rapid meiul, care fusese până atunci „cereala de mămăligă” a românului. Meiul – sau mălaiul, cum mai era numit atunci – era consumat de populaţia din Ţările Române, mai ales în Moldova şi Muntenia, pe scară atât de largă încât, relatează un misionar catolic călător pe la noi, Mihai Viteazul era poreclit de saşi, în derâdere, „Mălai-Vodă.”

Meiul era „cereala de mămăligă” a românilor până în secolul al XVII-lea, când a foat înlocuit de porumb.

Meiul e, aşadar, un aliment vechi în cultura culinară românească, numai că tradiţia folosirii lui a fost curmată de apariţia porumbului, care i-a luat locul ca aliment de bază în dieta ţăranului român.Mămăliga de porumb a devenit mâncarea de zi cu zi; efectiv, era hrana de bazăa ţăranilor români, care „uneori fac şi de trei ori pe zi mămăligă”, cum scrie dr. Gheorghe Crăiniceanu în lucrarea sa „Igiena ţeranului român” (1895). Problema era că starea materială precară a majorităţii populaţiilor româneşti la acea vreme făcea ca mămăliga să fie aproape singura hrană a oamenilor, ceea ce provoca mari probleme de sănătate. Porumbul, oricât de hrănitor, nu putea furniza toate principiile nutritive necesare organismului uman şi mulţi ţărani sufereau de boli carenţiale, datorate malnutriţiei. În special pelagra făcea ravagii, iar numeroşi medici şi alţi oameni de ştiinţă, care au studiat condiţiile de trai ale ţăranilor români în secolul al XIX-lea şi începutul secolului XX, denunţau această stare de lucruri, considerând că alimentaţia bazată pe porumb era cauza majoră a epidemiilor de pelagră.

Revenind la subiectul nostru, mămăliga de porumb este, aşadar, o mâncare tradiţională, dar nu aşa de veche cum cred mulţi.

Porumbul era necunoscut românilor până în secolul al XVII-lea. (Foto: Shutterstock.com)

Şi la fel stau lucrurile şi cu alte alimente care ni se par cum nu se poate mai tradiţionale (şi chiar sunt, în sensul că le ştim de mult şi le consumăm mult), dar care, în realitate, au venit din Americi şi au la noi o tradiţie de vreo 300-400 de ani, nu de mii de ani: fasolea – păi ce e mai tradiţional decât o iahnie de fasole? -, cartofii, dovleacul, ca să nu mai vorbim de ardeii şi roşiile care ilustrează tradiţia românească a grădinăritului.

Ceea ce e remarcabil e felul în care am adoptat noi aceste plante exotice şi le-am integrat în bucătăria noastră tradiţională, înlocuind astfel turtele şi mămăliga de mei cu echivalentele lor din porumb, adăugând în repertoriul plăcintelor (alături de cele cu mere sau cu brânză) pe cea cu dovleac şi făcând şi alte felurite substituiri, adăugiri, combinaţii care ne-au dus spre gusturile şi bunătăţile de azi.

Preistoria culinară

Dar, dacă vrem să ştim ce se mânca pe melegurile noastre înainte de descoperirea Americii (eveniment care a avut un impact major asupra culturii culinare a Europei), să căutăm mai degrabă, departe de tot în trecut, ca să aflăm ce mâncau în vechime strămoşii noştri.

Iar epoca din care avem ceva mai mutle informaţii este Neoliticul, perioada în care oamenii au renunţat treptat la viaţa nomadă, devenind sedentari, şi au trecut de la traiul de vânători-culegători la cel de păstori şi cultivatori de plante.

Cercetările arheologice arată că, în Neolitic, oamenii cultivau, pe teritoriul de azi al României, grâu(mai multe specii decât azi), orz, ovăz, secară, mei.

Cu meiul, am văzut ce s-a întâmplat; ovăzul, la noi, nu este o hrană a oamenilor, ci a animalelor, deşi nu se poate şti dacă în preistorie lucrurile stăteau la fel ca azi. Dintre toate, grâul are o prezenţă nu numai îndelungată şi neîntreruptă, ci şi o importanţă aparte între alte cereale, lucru dovedit nu numai de descoperirea de boabe de grâu în vestigiile unor aşezări preistorice, dar şi de multele rituri şi ceremonii, mituri şi superstiţii legate de el şi de cel mai important produs obţinut din el – pâinea.

Există, de asemenea, unele dovezi al cultivării viţei-de-vie, deşi nu e clar dacă înaintaşii noştri preistorici făceau şi vin.

Ce se mai mânca pe vremuri la noi şi se mai mănâncă şi azi, ca să putem zice că are tradiţie lungă de tot? Parcă-i aud pe carnivori strigând: „Porcul!”

Corect, hai să vorbim şi despre hrana de origine animală, mai ales că animalele lasă adesea urme arheologice mai evidente decât plantele. În general, oasele şi dinţii animalelor se păstrează mai bine decât materia vegetală, mai fragilă, aşa că arheologii pot afla multe despre activităţile de creştere a animalelor şi despre folosirea diferitelor specii ca surse de hrană.

Frigerea pe jar sau pietre încinse a fost, probabil, prima metodă de a găti. (Foto: Shutterstock.com)

Continuarea AICI