Igor Munteanu: Candidații nominalizați de PD și președinte la funcția de ministru al Apărării NU corespund experienței și provocărilor uriașe de apărare ale R. Moldova

Un candidat la funcția de ministru al Apărării reprezintă o experiență vetustă în serviciul unei armate sovietice defuncte, iar altul nu are nici urmă de pregătire strategică în acest domeniu solicitant. Așa caracterizează fostul Ambasador al R. Moldova în SUA, Igor Munteanu, director executiv al IDIS „Viitorul”, cele două candidaturi, una a majorității parlamentare și alta a Președinției, la fotoliul de ministru al Apărării.

Este ultimul scandal dintre Guvern și Președinție „o luptă pe bune” între liderul democraților Vlad Plahotniuc și președintele Igor Dodon, cui convine și dacă este necesar acum un eventual impeachment împotriva șefului statului, aflați din interviul de mai jos.

Dle Munteanu, Guvernul a propus o candidatură la funcția de ministru al Apărării, pe popular-europeanul Eugen Sturza, dar șeful statului Igor Dodon a și respins-o. Solicitarea de la Guvern a ajuns repetat la Președinție, iar Dodon a anunțat clar că nu va semna decretul, chiar dacă este obligat s-o facă. Ce credeți că va urma?

Conform Constituției, șeful statului revocă și numește, la propunerea premierului, pe unii membri ai Guvernului, dar are și puterea de a respinge candidații propuși de prim-ministru. În cazul în care premierul ar propune repetat același candidat la funcția vacantă ministerială, președintele este obligat să accepte candidatul propus repetat, acomodându-se astfel votului de încredere primit de șeful Guvernului la momentul formării Cabinetului de miniștri din partea Parlamentului.

În ianuarie 2017, Curtea Constituțională a răspuns deja la acest subiect, stabilind astfel prevalența art.98(3) corelat cu art.93 din Constituție. O fi de formă ori de esență acest conflict, vom vedea în timp. PD va folosi situația pentru a arăta că „prințul este gol”, președintele nu are puterea efectivă de a se împotrivi deciziilor luate de PD și că, în linii mari, rămâne irelevant în viața politică. În acest fel, PD vrea să respingă ideea că ar coordona (sau controla) grupul socialist, care ar pune la îndoială bunele sale intenții „proeuropene”.

Dacă viața politică din R. Moldova s-ar juca după reguli, atunci ar fi trebuit ca șeful statului să se conformeze prevederilor constituționale, așa cum sunt ele în acest moment, iar candidații la funcția de ministru al Apărării să nu apară ca „iepurașul din joben-ul știm noi cui”, ci în rezultatul unor filtre strategice, corespunzătoare experienței și provocărilor uriașe de apărare ale R. Moldova.

Dar, asemenea abordare nu are trecere în acest moment în R. Moldova.

În timp ce candidatura Guvernului la această funcție este Eugen Sturza, președintele îl propune în fruntea ministerului pe generalul Victor Gaiciuc, care a mai fost ministru în perioada guvernării comuniste. Corespund aceste candidaturi „experienței și provocărilor uriașe de apărare ale R. Moldova”?

Din păcate, niciunul dintre candidații nominalizați de PD și președinte nu au ingredientele necesare pentru postul ministerial vacant – unul pentru că reprezintă o experiență vetustă în serviciul unei armate sovietice defuncte, iar celălalt pentru că nu are nici urmă de pregătire strategică în acest domeniu solicitant.

Dar mă întrebați mai devreme ce ar putea urma: este posibil ca PSRM să doreacă a folosi acest moment pentru a-și mobiliza resursele sale de partid și altele. Președintele nu va semna numirea ministrului și va căuta susținere contra PD, partidul care i-a servit bine în ultima campanie prezidențială.

Există păreri potrivit cărora coaliția majoritară, în frunte cu PD-ul condus de Vlad Plahotniuc, ar fi știut din start ca Dodon nu-l va accepta pe Sturza la Apărare, dar a ridicat ștacheta sus, pentru ca în final să ajungă în această funcție o altă persoană, acceptată de ambele părți. Dvs. credeți într-un asemenea scenariu?

O, da. Liderul PD este maestru la asemenea exerciții tactice. Pe termen scurt, însă, observăm că viața bate filmul și că se intră într-un nou episod care contrazice interpretarea Curții Constituționale din 4 martie 2016, potrivit căreia revenirea la alegerea directă a președintelui R. Moldova „ar elimina mecanismele ce generează dezechilibrele instituțiilor constituționale, salvând astfel coerența Constituției”.

Cred că ne așteaptă multe încercări politice în timpul cel mai apropiat, iar criza constituțională nu a luat sfârșit, în ciuda apelativelor laudative făcute în acest domeniu de oameni politici și diverși activiști locali.

Între timp, Ministerul Apărării rămâne fără ministru, militarii nu mai știu căror ordine să se supună - ale Comandantului Suprem al Forțelor Armate sau ale Guvernului, așa cum s-a întâmplat cu plecarea la stagiul din Ucraina. Cui convine o asemenea situație?

Avem un stat cu instituții slabe și politicieni cu instincte suicidale – evident în sensul etic și nu patologic. Politicienii își aleg coechipierii nu pe bază de competență și caracter, ci în funcție de loialități, vicii sau chiar de vulnerabilități care pot fi accentuate prin alimentarea lor. Asta face ca o bună parte din deputații actuali ai Parlamentului R. Moldova să nu simtă nimic reprobabil atunci când își vând voturile (și loialitățile de partid) în schimbul unor investiții consistente, iar numeroși procurori să se ocupe de acoperirea cazurilor de rezonanță și nu de scoaterea la lumină a marilor infractori.

Cui convine să avem zero rezultate la subiectul recuperării banilor din fraudele bancare ale celor trei bănci de sistem? Convine celor care își scot banii din „zgomotul” produs de o grămadă de instituții, care nu-și văd atribuțiile decât să servească unor grupuri influente și care consideră controlul asupra resurselor publice drept o răsplată pentru câștigarea puterii politice. Și pentru că „drama bancară” din 2015 a distrus orice brumă de credibilitate a R. Moldova în politica Parteneriatului Estic – câștigători sunt doar acei actori care au promovat interesele concurente ale Rusiei în R. Moldova, cei care i-au ajutat și cei care investesc masiv în atomizarea rapidă a societății din R. Moldova.

Nu de puține ori am auzit declarații apăsate din partea unora dintre acești exponenți ai Rusiei că R. Moldova ar trebui să-și desființeze Armata Națională, ar trebui să înceteze a mai aloca bani pentru nevoile de apărare și securitate, salvând în acest fel banii pentru nevoile sociale și economice ale țării. Au spus acest lucru și cei din PCRM, și cei din PSRM, dar și alte membrane ale „lumii ruse” implantate în viața politică a R. Moldova, sugerând că de apărarea și securitatea cetățenilor R. Moldova s-ar ocupa altcineva, eventual GOTR (fosta Armată a 14), pe care vedeți că n-o putem scoate din R. Moldova nici măcar prin apelul la Constituția republicii sau la angajamentele luate de Federația Rusă la Summitul OSCE de la Istanbul în 1999.

Subfinanțarea constantă, marginalizarea politicilor de modernizarea a forțelor armate, blocarea participării militarilor moldoveni la exerciții internaționale, dar și suspendarea Strategiei de apărare și securitate, alături de dorința președintelui Dodon de a-și impune rudele pe post de ministru al Apărării, toate derivă dintr-un singur punct nevralgic – degradarea spațiului democratic în R. Moldova și prevalența populismului ieftin față de interesul național – cel care a dat naștere independenței R. Moldova de URSS.

Am auzit mai multe persoane în ultimul timp spunând că, de-acum încolo, ar începe „o luptă” pe bune între Plahotniuc și Dodon, iar ultimul ar cam trebui să-și numere zilele rămase în funcția de președinte. Pe moment există o cerere la Procuratura Generală cu solicitarea de a-l trage la raspundere pe Dodon pentru „trădare de patrie”, am văzut declarații publice cu sugestii de a înființa o comisie în Parlament care să cerceteze declarațiile și acțiunile șefului statului, amenințări voalate privind „ruperea degetelor”, intenția lui Dodon de a organiza o „revoluție”... Credeți că impeachmentul e aproape?

Am auzit și eu asemenea speculații – chiar doriți să le comentez? La ce bun. În ultima vreme asistăm la o forfotă ciudată a consultanților în PR, care se străduiesc să lovească mediatic cât mai răsunător, cât mai sus, deși mesajele lor sunt lipsite de substanță. Noi nu am avut președinți acuzați și diferiți justiției pe motiv de „trădare de patrie”, deși unii dintre aceștia au furnizat motive suficiente la timpul lor. Și nici spicheri care să „rupă degetele” cuiva nu am văzut până în acest moment, așa că toate aceste amenințări directe sau voalate le vom pune la beciul „fanteziilor electorale”.

Este limpede că avem mulți politicieni, care ar fi avut mai mult succes în actorie decât în posturile publice în care s-au angajat. Oare cine se prinde în public de ideea repetată de Dodon că ar fi gata să pună de o revoluție? El, acest produs al marilor privatizări făcute netransparent. Ce fel de revoluție? Socialistă, anti-oligarhică, de tip Maidan? Ori poate a bogătașilor din structurile afiliate PSRM contra burghezilor din PD?

Acești politicieni tot încearcă să farmece publicul dezamăgit cu diverse tructuri ieftine, ignorând complet marile probleme pe care tot ei le-au generat sau care lovesc necruțător în interesele vitale ale acestei populații sărăcite, îmbătrânite, obsedate de ideea emigrației imediate și cât mai departe de această țară, care le îngroapă tinerețea.

Privitor la impeachment – Constituția conferă dreptul de a demite președintele R. Moldova deputaților în cazul săvârșirii unor fapte prin care se încalcă prevederile Constituției (art.89, 1-2), cu votul a două treimi din numărul deputaților aleși și prezentarea explicațiilor cu privire la aceste fapte imputabile Curții Constituționale. Procedura este teoretic posibilă, dar nu a fost niciodată utilizată. În al doilea rând, această situație ar putea ajuta PSRM să provoace o serioasă criză politică, care s-ar putea solda cu alegeri anticipate. Și nu doar ale celor prezidențiale, dar și ale unor alegeri generale, eventual în temeiul noului sistem electoral.

Dar e necesar în acest moment impeachmentul?

Să nu înțelegeți că exclud ideea revocării președintelui prin votul de neîncredere. După cum opoziția are dreptul și obligația de a testa Guvernul în exercițiu prin audieri și moțiuni de neconfidență, tot astfel ar trebui să fie pus la respect și un șef de stat, care are tot mai mult senzația că-i salarizat de Duma de stat și că poate rescrie în mod grosolan tot ce descrie legitimitatea Republicii Moldova ca spațiu etnocultural și istoric care ne aparține, după cum îi convine.

Ceea ce spune Dodon în presă, atacurile sale furibunde la adresa statelor vecine, a vorbitorilor de limbă română, a partenerilor noștri strategici occidentali, pe fundalul slugărniciei cu care se raportează la Federația Rusă și la sculele sale de la Tiraspol, atrage clar nevoia unor sancțiuni pilduitoare. Un fel de „crimă și pedeapsă”, în format politic. Dar, accentuez, ar trebui să fim atenți la mijloacele folosite în acest scop, dar și la modul în care aceste acțiuni ar ajuta la recuperea democratică de care are nevoie, în acest moment, Republica Moldova.

Suspendarea președintelui conduce iminent la transmiterea competențelor sale președintelui Parlamentului, or aceasta ar fi, chiar și pentru o perioadă scurtă, revenirea la situația pe care CC a intenționat s-o corecteze. Într-un viitor an electoral, aceste evoluții nu ar fi deloc ajutătoare procesului democratic.

Dle Munteanu, „războiul” guvernării cu Președinția se vrea a fi pe câmp geopolitic - proeuropeni unii, proruși alții. Dar ambele tabere accentuează în discursul public, ostentativ chiar, „neutralitatea” R. Moldova. Dodon vrea chiar modificarea Constituției în acest sens, iar Guvernul parca își doreste colaborare cu NATO și spune că acest lucru nu atentează la neutralitatea republicii. Ce înseamnă neutralitatea pentru R. Moldova, o republică situată lângă un stat membru NATO și lângă altul cu cerere de aderare la Alianța Nord-Atlantică?

Partenerii străini discută în primul rând cu Guvernul R. Moldova și nu prea pierd timpul cu actori irelevanți, care exercită mai degrabă niște funcții decorative, ceremoniale, în actualul regim politic. Asta se referă, evident, la șeful statului care se poziționează de multe ori ca un bufon care-o face pe prostul și nu acea instituție care ar trebui să inspire respect, angajament, compasiune, solidaritate, care izovărâsc din complicata misiune de a asigura „unitatea, independența, suveranitatea și indivizibilitatea Republicii Moldova”, conform art.1 din Constituția R. Moldova, într-o vreme tulbure și plină de pericole pe plan regional.

Tocmai din acest motiv, partenerii externi se distanțează de actorii irelevanți și vorbesc cu Executivul, atunci când discută despre obligațiile R. Moldova în raport cu NATO și care nu sunt noi, ci tradiționale, prescrise de Planul Individual de Acțiuni RM-NATO. Acest parteneriat reprezintă un model de dialog politic, de interacțiune și ajutor bilateral din partea NATO la modernizarea și echiparea Armatei Naționale, tot așa cum NATO interacționează cu zeci de alți parteneri, cu sau fără mențiunea de neutralitate.

Atunci când Dodon omite deliberat, disproporționat, referințele la armata de ocupație rusească din stânga Nistrului (GOTR), la pagubele economice, politice și ecologice pe care le suportăm ca urmare a ocupării cu forța a unui teritoriu și militarizării regimului separatist cu sprijinul fostei Armatei a 14, este clar că asistăm la o acțiune politică butaforică, regizată de actori politici externi interesați. Eu cred că asemenea declarații iresponsabile contra NATO, UE și SUA nu au răsunat nici măcar pe timpul fostului președinte Vladimir Voronin, care a fost aparent mai cumpătat pe alocuri.

Mesajul lui Dodon nu este strict beletristic, dar și pentru a bloca, marginaliza și reduce la tăcere acele instituții esențiale pentru stat, cum sunt armata, diplomația, serviciile de securitate, pentru a impune un curs politic străin interesului național. Și pentru că R. Moldova nu are nicio obligație în raport cu politicile militare ale Federației Ruse, Tratatul de Securitate Colectivă a CSI (de la Tașkent), Moscova investește resurse și capital politic în scopul distrugerii formelor existente de cooperare și interacțiune cu partenerii noștri occidentali.

Este o competiție geopolitică, fără îndoială, care poate fi neglijată doar de cei care obișnuiesc să manipuleze opinia publică, prin televiziuni de buzunar. Las pentru o altă ocazie referințele unora la ce-i geopolitic și ce nu este, dar aș semnala că orice progres intern, legat de relațiile R. Moldova și UE, de dialogul strategic RM-SUA, de bunele noastre relații cu România și Ucraina, trebuie să fie încadrat într-un context regional pentru a fi înțeles mai bine, mai limpede. Există o interdependență clară între reforma politica susținută de UE (justiție, statul de drept, educație) și nivelul de bunăstare pe care statul îl poate furniza și garanta cetățeanului, ăsta-i modelul lumii occidentale, deci și geopolitic, dar există și reforme neterminate, grupuri oligarhice influente de un statu-quo otrăvitor, care le asigură lor rente viajere și control asupra resurselor, senzația de „proprietari” ai unor partide, instituții și asta e ceea ce unii o numesc proces de capturare a statului prin mijloace metapolitice.

Observația mea este că anume la capitolul „metapoliticii” și nu al geopoliticii înregistrăm cele mai mari eșecuri ca stat și ca o comunitate politică puternic dispersată și haotică, mai ales în ultimii ani. Prietenii noștri spun că „speranța nu-i o strategie”, dar și speranța este vitală pentru acțiuni colective de succes.

Dle Igor Munteanu, vă mulțumim pentru interviu!