Când pornea din port în prima sa călătorie (şi ultima) Titanicul era o senzaţie, era în capul tuturor ştirilor. Toţi priveau cu admiraţie această minunăţie, toţi o aplaudau. Moldova în 2009. Istoria de succes, steaua Parteneriatului Estic, elevul bun din clasă, campionul integrării europene. Pe Titanic toţi se distrau în măsura posibilităţilor proprii. Care la baluri selecte, care în taverne ieftine. Dar se veseleau cu toţii în anticiparea sosirii în portul de destinaţie. Echipajul era salutat cu mare admiraţie şi chiar respect.
Totul a mers bine până la un timp. Până la primul caz când, într-adevăr, cei ce trebuiau să îşi facă lucrul nu l-au făcut, în mod evident. Titanicul loveşte primul iceberg întâlnit în largul oceanului. Care sunt şansele ca traiectoria unui iceberg să se intersecteze exact traiectoria unui vapor, în largul oceanului? Nimeni nu putea crede. ”Hai să rezolvăm repede şi mergem mai departe. Trebuie să ajungem la destinaţie. Las că s-or lămuri ei, totul va fi bine”.
Ei bine, la noi probabil primul iceberg a fost în toamna anului 2011. Prima ceartă adevărată între membrii echipajului. De atunci totul a mers în jos. Cam pe atunci a început declinul încrederii în noua clasă politică echipaj. Cam pe atunci, încetul cu încetul, fiecare a început să îşi asigure că propriul fund îi este acoperit, în acelaşi timp continuând ”să-şi îndeplinească atribuţiile de serviciu” în cadrul echipajului.
Scufundarea a fost lentă de la început. Primii doi ani, până în 2013. Oamenii erau doar alarmaţi, nu şi panicaţi. Ieşeau calm la aer, încă erau destul de siguri că la destinaţie, totuşi, ajung ei cumva. Poate cu ceva întârziere, dar ajung. Politicienii doar mârâiau unii la alţii, nu şi se băteau între ei. Ba unul, ba altul se ridica enervat de la masa de poker, făcea enervat două înconjururi şi se aşeza la loc. De, nu poţi ieşi cu totul din joc. Vrei să joci în continuare, să-ţi iei banii înapoi şi poate şi banii altora.
A fost 2013, a fost vânătoarea din Pădurea Domnească. Dacă nu era vânătoarea, rămân convins că era altceva de o gravitate comparabilă. Pe Titanic au început turbulenţele. Primele crăpături vizibile deja, apa năvăleşte. Între timp, politicienii au început să arate unul spre altul cine e vinovat. După multă zarvă, într-un târziu, în unanimitate decid că de vină e icebergul. Nu cel ce era de veghe, nu cel ce trebuia să gestioneze o situaţie de acest gen, nu cel ce trebuia să pregătească suficiente bărci. Icebergul. ”A venit, s-a avântat şi…fix în noi! Nimeni nu se putea aştepta la aşa ceva. Nu am putut face absolut nimic”, se bâlbâiau ei. Pasagerii încă idee nu aveau ce se întâmplă, însă deja nu prea digerau scuzele lor. Cei mai fideli ascultători ale acestor scuze rămâneau colegii de alianţă echipaj.
Banca de Economii, Aeroportul. Tot prin 2013. Pe Titanic încep scurtcircuitele. Politicienii constructiv şi responsabil stau şi dezbat cine trebuie să ţină cârma unui vapor ce se duce la fund. Şi încă fiecare din ei insistă că el e cel mai în drept. Şi nimeni nu-l ascultă pe un student tânăr – unicul care a studiat de fir a păr anume construcţia acestui vapor şi cam ştie ce s-ar putea face în aşa situaţii (mai marii, deşi au ani de experienţă, şi-au acumulat-o pe cu totul alte vapoare – care pe vapor de pescuit, care pe un vapor cargo, însă, la drept vorbind, erau câţiva care au mai lucrat pe vapoare de pasageri, doar că erau mai mici şi circulat pe râuri, nu pe oceane).
Miliardul. Pe Titanic se stinge lumina definitiv. Oamenii demult sunt în panică, însă dispariţia electricităţii îi bagă în agonie. Toţi sunt de mult afară aşteptând pe cei responsabili, pe cei care sunt, oarecum, la cârma acestui vapor, să le sară în ajutor. Copii, mame, bătrâni. Stau şi aşteaptă. Între timp, politicienii schimbă scaunele între ei şi, deoarece unul a dispărut pe undeva, îl invită pe altul la următoarea partidă de poker. Nu mai sunt ei cu totul naivi. Ştiu cel mai bine ce se întâmplă şi, într-un fel, şi-au acceptat soarta. De aceea, în aşa o situaţie, altă soluţie decât să ia din debara o ladă de whisky, nu au găsit. ”De, dacă e să mergem la fund, atunci altceva n-ai ce să-i faci oricum”. Între timp, deoarece prima ladă de whisky s-a terminat, se iscă următoarea ceartă cine să meargă în debaraua (pe jumate inundată) după următoarea ladă.
Ultimele clipe ale Titanicului. Scena aia puternică din film cum nasul vaporului se ridică vertical şi oamenii care se mai ţin de o balustradă ceva, cad, unul câte unul, ajungându-i din urmă pe cei mai puţin norocoşi care deja sunt sub apă. Cad în sărăcie şi în disperare. Crunta şi trista realitate este, deja, ireversibilă.
Ce fac politicienii? Probabil sunt deja într-o barcă. Sunt, apropos, în aceeaşi barcă. După ce au condamnat public acţiunile icebergului, după ce s-au certat de la ultima sticlă, după ce au tot rearanjat scaunele pe un vapor care se duce la fund în faţa tuturor, au ajuns în aceeaşi barcă unde, probabil, vor continua să se certe, deşi demult sunt singuri şi pot s-o lase mai moale. Certurile, desigur, vor fi întrerupte din când în când cu vreun banc sau vreo glumă la care toţi vor râde, după care vor lua o pauză de la discuţii constructive. Să nu uităm cine e cel mai important din ei. Cel mai important este cel ce a aninat cu el ultima ladă de whisky din debara. Ziceau ei că locuri în bărcile de salvare nu sunt pentru toţi. Păi nici nu au fost pentru toţi. Şi vor vâsli până la ţărm, certându-se în continuare cine trebuie să vâslească şi cine să privească la orizont în căutarea ţărmului.
Adevăraţii locuitori ai Titanicului sunt cei ce au mers la fund împreună cu el. Cei ce şi-au ochit de mult timp un loc în barcă sunt doar pasageri. Un echipaj se demonstrează a fi într-adevăr bun nu într-o călătorie liniştită ci anume în aşa o situaţie când trebuie să salvezi vaporul şi lumea de pe el. Să vedem.
Jurnal.md
