S-a născut în 1969 la Soroca. Studii la Universitatea Al.I Cuza din Iasi. Doctor in Istorie. Conferentiar la Facultatea de Istorie si Filozofie, Universitatea de Stat din Moldova.
Luni
Săptămâna a început cu mirosul neplăcut ce venea din sfera politicului. Că isprava în faţa sediului PDLM-ului nu a fost decât un fumigen olfactiv pentru a acoperi o chestie şi mai prost famată, aveam să aflăm ceva mai târziu…
În rest, rutina zilnică: lecturi, fişe, corespondenţă, comentarii. Octombrie şi noiembrie sunt luni pline de evenimente ştiinţifice (conferinţe, simpozioane, comunicări, susţineri de doctorate etc.) care te solicită mult. La aceasta se adaugă lucru la teza de habilitat, scrierea în paralel a câtorva articole, ale căror deadline-uri cad ca-nadins pe zilele următoare. Dar se simte că ceva pluteşte în aer, pe lângă schimbarea bruscă a vremii, sunt cuprins de un sentiment de nelinişte, unul difuz. Ceva similar, că se va întâmpla ceva, am trăit în preajma evenimentelor din 2009…
Îngrijorat şi de sănătatea mamei. Chiar dacă se ţine dârz, nu dă pe faţă, înţeleg bine că înaintarea în vârstă sporeşte problemele, dar ceea ce mă macină este sentimentul acut al vinovăţiei că nu o pot răsplăti nici pe-aproape cât a făcut pentru mine… Spunea careva din marii ruşi că suntem nişte profitori, nişte uzufructuari al muncii generaţiei precedente, de care aceasta nu a reuşit să se bucure, deoarece viaţa omului este prea scurtă. Deci trăim pe contul lor, sănătatea noastră, studiile noastre, bunăstarea noastră, vine din munca lor, din faptul că ne-au dat totul, nelesându-şi nimic, sperând că atunci când vor trebui să se retragă, când sănătatea nu le va mai permite să producă, noi vom avea grijă de ei. Iar noi le dăm profesorilor cu o experienţă de muncă de jumătate de secol o pensie de 1.000 de lei… E atât de nedrept.
Înţelegem că statul nostru sărac nu este capabil să asigure o medicină de calitate tuturor cetăţenilor, fiindcă aceasta costă. Iată de ce societatea, adică noi toţi, suntem nevoiţi să „compensăm”, adică să acoperim serviciile pe care nu le poate garanta statul. Fiecare în funcţie de posibilităţi. De aceea ne strângem la curea şi plătim. Fiindcă atunci când este vorba de sănătate, ce contează e rezultatul, nu moralizările insipide. Fiindcă e normal să preferăm să-i plătim pe medici şi nu pe gropari. O spun în cunoştinţă de cauză. Timp urât afară, parşiv în suflet…
Marţi
Merg la arhivă să fac nişte comenzi, apoi la birou la facultate, unde am programată întâlnirea cu un student căruia îi sunt coordonator la teză. Apoi reiau totul de la capăt: notiţe, fişe, articole puse pe rol, corespondenţa cu responsabilii pentru publicarea articolelor („încă un pic”, „mai am puţin” etc,). Printre acestea, mai trag cu ochiul pe fluxul de ştiri. Istoricul, chiar dacă studiază trecutul, trebuie să fie la curent cu ce se întâmplă azi, să fie cu picioarele pe pământ. Printre motănaşi, lamentaţii despre urâciunea toamnei şi criminalii de la guvernare îmi atrage atenţie o ştire interesantă. Inspectoratul Naţional de Patrulare cere amenzi mai aspre pentru conducătorii auto care nu lasă prioritate de trecere pietonilor, sporindu-le cuantumul. Cu toţii ştim cât de agresiv este traficul urban de la noi. Este cauza de ce zi de zi sunt nevoit să-mi fragmentez ziua pentru a-mi lua fiica de la şcoală (soţia o duce dimineaţa în drum spre serviciu. Înţelegerea, este înţelegere!), fiindcă nu îndrăznesc, nu mă lasă inima să o las singură în tot acest vacarm. Uneori ai impresia că atunci când şoferul moldovean este impus să încetinească în faţa pasajului pietonal, călcând pedala frânei, el parcă îşi calcă pe orgoliu, îşi striveşte amorul propriu. Acest comportament agasant de arogant îmi aminteşte de vizitiii ce conduceau trăsurile unor mari boieri. Acestora le plăcea să mâne cu viteză, împărţind bice nu doar cailor, dar şi unor gură – cască care nu reuşeau să se ferească. Li se umfla ego-ul de la faptul că oamenii/prostimea (din care de altfel făceau parte şi ei) fugeau din faţa echipajului, simţindu-se, pe scurt timp, stăpâni ai vieţii. Aşa şi unii şoferi de azi, parcă simt plăcerea când pietonii fug speriaţi din faţa lor, dar nu încetinesc măcar pe o fracţiune de secundă. Occidentul a ştiut să tempereze aceste porniri agresive prin elaborarea unui cod etic, unei etichete, a „politeţii” – ce a dus la transformarea societăţii, făcând-o mai tolerantă, unde respectul faţă de celălalt este o normă. Nu şi la noi, unde „procesul de civilizare”, descris de Norbert Elias, mai are încă mult până va reuşi….
Miercuri
E Ziua Oraşului. A oraşului meu. Am trăit toată viaţa aici. Aici am făcut primul pas, am silabisit primele cuvinte. Aici am învăţat şi am dezvăţat. Este oraşul iubirilor mele. Oraşul în care am dat viaţă şi care mi-a dat viaţă. Mi-am legat soarta de el. Alt oraş nu am şi nici nu vreau să am… Îţi mulţumesc pentru tot ce mi-ai dat şi nu-ţi port pică pentru ce mi-ai luat… La mulţi ani, Chişinău!
Astăzi s-a produs micul dialog social. S-a discutat mult. S-a spus puţin. Impresia era că Puterea nu ştie ce vrea, iar societatea nu ştie ce poate. Cred că soluţia din impas este resetarea întregului sistem. Nu cred că se poate obţine ceva prin anticipate. Vor veni alţi oameni, dar rezultatul va fi acelaşi. Sistemul este venal şi corupt. Şi-i va corupe pe oricine va intra în el. Chiar şi cel mai virtuos „stăpânul al inelelor” va fi ispitit şi va sucomba. Problema majoră este redresarea echilibrului puterilor în stat, care la noi nu funcţionează, de când partidele au neutralizat instituţia prezidenţială. Sistemul „ticăloşit” a fost creat după ce Parlamentul a luat de la popor, suveranul suprem, dreptul să-şi aleagă direct preşedintele. Numai după ce preşedintele va deveni un actor autonom, extras de sub influenţa partidelor, care astăzi s-au transformat în servitorii unui interese de grup, se va putea începe o reformă reală. Reintroducerea sistemului uninominal, după cum am mai vorbit de la acest microfon recent, este un alt pas.
Joi
E miez de toamnă.
S-a întrunit Parlamentul. Încerc să detaşez din cuvântările „de salut” strategiile fiecărei fracţiuni. Socialiştii doresc, ca de obicei, revoluţie. Comuniştii au făcut oferta pentru alegerea Preşedintelui de către Parlament. Deci doresc menţinerea sistemului pe care l-au perfecţionat şi de care au beneficiat. Liberal-democraţii sunt nemulţumiţi de cum au luat-o lucrurile şi declară că Moldova este de „nereformat”. Mă îngrijorează reverans-urile făcute de democraţi comuniştilor. Liberalii nu dezmint nici ei.
Bomba vine după. Procurorul general cerea scoaterea imunităţii parlamentare lui Filat. Se observă cu ochiul liber un scenariu şi faptul că PLDM este derutat. Pauza lungă. Apoi a venit votul zdrobitor pentru scoaterea imunităţii. Filat înţelege că va fi arestat chiar azi. Discursul său este epitaful alianţei. Moldova a trecut o linie, un punct de neîntoarcere. modul cum a fost „jucat” îmi stârneşte cea mai mare repulsie şi dezgust. Numai ieri au vorbit de necesitatea unităţii guvernării, au schiţat un plan de acţiuni, ca apoi să aplice lovitura. Îmi aduce aminte de modul de execuţie a lui K din „Procesul” lui Kafka…
Este greu să-l simpatizezi pe F. pentru ce a făcut şi ce a permis să se facă. „remuşcările” sale târzii, nu ajută. Dar ceea ce a spus este un avertisment, că dacă nu facem ceva ne aşteaptă o Dictatură de zile mari. Toate condiţiile sunt create şi nu trebuie să fii Istoric ca să vezi asta…
Vineri
Se observă tensiunea în societate. La universitate, în sala de curs, pe stradă. Am fost la o emisiunea reconfortantă cu Stela Boţan la Naţional FM unde am vorbit despre Unirea de la 1918 şi care era privită atunci ca o opţiune şi nu fatalitate. Opţiunea rămâne şi azi, mai ales când paralele cu 1918 devin tot mai pronunţate (slăbiciunea instituţiilor statului, lipsa de securitate personală şi lipsa unui orizont de aşteptare). Doar că atunci a fost război. N-aş vrea să trecem prin altul ca să repetăm Istoria...
