Mai mult: Putin a vorbit explicit în discursul său de la New York despre acordul de la Yalta, când lumea a fost împărţită în două sfere de influenţă, dând astfel un mesaj neechivoc că îşi doreşte restaurarea ordinii globale din timpul Războiului Rece.

Tot speech-ul lui Putin la ONU este de o ipocrizie şi un cinism înfiorător. El încriminează în discurs EXACT lucrurile pe care Rusia lui le face: încălcarea dreptului internaţional, ignorarea dreptului suveran al oricărei ţări de a-şi alege destinul, intervenţiile armate neautorizate.
 
E acelaşi Putin care a anexat ilegal Crimeea, care a declanşat un război în Ucraina, care a rupt bucăţi din Georgia şi Republica Moldova, care şantajează estul Europei cu gaze, care zdrobeşte (la propriu) opoziţia şi ziariştii independenţi, care scoate din ţară ONG-urile străine.

Cum a ajuns acest Putin să se facă indispensabil marilor puteri occidentale pentru rezolvarea situaţiei din Orientul Mijlociu?
 
Explicaţii sunt multe, imposibil de epuizat: greşeli strategice ale SUA/aliaţilor, erori tactice, neînţelegerea situaţiei din teren, neînţelegerea lumii islamice etc. Mai e şi oboseala evidentă a SUA, sub administraţia pacifistă Obama, în faţa numeroaselor conflicte pe care le-a moştenit de la Administraţia Bush.
 
Dar mai presus de toate e evaziunea morală practicată de liderii occidentali în faţa crizelor care macină Europa de Est, Orientul Mijlociu şi nordul Africii. Situaţii clare în care diverşi actori statali sau ne-statali au apelat la practici teroriste au fost băgate sub preş de Barack Obama, Angela Merkel şi Francois Hollande, incapabili să gestioneze şi crizele interne, şi pe cele externe. La fel s-a întâmplat şi la vârful UE, unde declaraţia vizionară a lui Jean Claude Juncker despre necesitatea unei armate europene a fost întâmpinată cu indiferenţa de Berlin (preocupat să-şi prezerve izolarea militară) şi Paris (prea arogant pentru a se subordona comunitar).

Aşa a ajuns Putin să scape cu câteva sancţiuni economice mai degrabă anemice pentru anexarea ilegală a Crimeii şi pentru pornirea unui război în toată regula pe teritoriul Ucrainei. Liderii europeni au prezentat ca o mare realizare impunerea de sancţiuni economice, dar nu au mişcat un deget pentru a ajuta Ucraina după anexarea Crimeii. Putin a fost încurajat de non-combat, aşa că a pornit şi războiul cu care a mai muşcat o bucată din Ucraina. Europenii şi americanii l-au ameninţat, au ţinut discursuri sforăitoare despre „linii roşii” şi ultimatumuri, dar rezultatul e că Ucraina e tot singură, iar Putin îşi impune noile graniţe.
 
De parcă non-combatul lor nu era suficient, Germania şi Franţa au trecut la etapa următoare: au inventat un format de discuţii cu Rusia şi Ucraina şi acum fac presiuni asupra Kievului să accepte toate condiţiile umilitoare puse de Putin, pentru o pace iluzorie în estul ţării. Un cinism formidabil, cum am mai văzut în Europa în 1938, când Hitler a anexat o parte a Cehiei pe semnătura marilor puteri europene. Cinismul continua şi de cealaltă parte a Atlanticului, unde cererile de armament din partea Ucrainei au fost amânate până la calendele greceşti.
 
Oamenii au simţit abdicarea liderilor lumii libere de la valorile morale.
 
Acelaşi lucru s-a petrecut în Siria. De patru ani, guvernul criminal al lui Assad a ucis zeci de mii de oameni, iar în ţară s-a instalat haosul. Aceleaşi discursuri occidentale despre „linii roşii” şi ultimatumuri. Nimic nu l-a oprit pe Assad. În loc de o angajare totală, Occidentul a preferat alibi-ul înarmării unor facţiuni rebele. Rezultatul? A apărut ISIS, care are acum arme şi pregătire occidentală, dar asasinează creştini pe bandă rulantă într-un teritoriu controlat mai mare decât suprafaţa Marii Britanii.
 
Oamenii au simţit iar abdicarea liderilor lumii libere de la valorile morale.
 
Aşa a germinat speranţa lui Putin de a reveni în prim-plan. Dan Turturica a explicat perfect în articolul lui cum şi-a jucat Putin cărţile pe care le avea în mână. Cert e că s-a plasat perfect pentru a acoperi vidul de putere lăsat de Occident.

Dar, mai ales, Putin încearcă acum să acopere vidul de autoritate morală creat prin auto-izolarea liderilor occidentali. Aici e marea bătălie pe care o dă Putin. Dacă îi reuşeşte mişcarea şi redevine prizabil pentru publicul occidental, pentru publicul din Orientul Mijlociu şi pentru liderii internaţionali, mai are doar un pas până la scopul final: contestarea supremaţiei Occidentale pe glob şi retrasarea unor sfere de influenţă.
Paranteză. În plan tactic, acordul de comerţ SUA -UE (TTIP) e una dintre ţintele de parcurs. E esenţial pentru Putin să împiedice realizarea unui bloc comercial care ar face Rusia şi mai slabă din punct de vedere economic.

Probabil că Rusia va intra într-o coaliţie alături de SUA şi alţi parteneri occidentali în Siria. E o victorie uriaşă pentru Putin, din păcate pentru Occidentul blazat. Poate totuşi acelaşi Occident îşi va da seama că evitarea implicării în punctele fierbinţi ale planetei nu înseamnă că scapă de probleme (criza refugiaţilor e o dovadă) şi va face paşii corecţi pentru a limita expansiunea lui Putin.
 
Altfel, la nivel teoretic, toată lumea ştie cum poate fi încetinită expansiunea Rusiei. Dan Tapalaga a relatat cum vicepreşedintele Biden i-a comunicat preşedintelui Iohannis că energia şi corupţia sunt cele două instrumente de politică externă folosite de Rusia lui Putin.
 
Statele occidentale au, la rândul lor, instituţii şi proceduri cu care să contracareze cele două instrumente teribile ale lui Putin, energia şi corupţia. Dar cine poate lupta împotriva corupţiei morale, manifestată deseori prin neasumarea deciziilor cruciale?