Emil Zola, dar şi moldovenii, au modificat accentele când vine vorba de dragostea de viaţă. De fapt, termenul acesta la Zola şi moldoveni nu are legătură cu ce credem noi despre bucuria de a trăi. Emil Zola şi moldovenii văd în bucuria de a trăi… un fel de rezistenţă la greutăţi. Adică, sunt bucuros că trăiesc, deci pot duce, pot rezista, pot să ”mă mânţănesc cu ce am”. Iubesc atât de mult viaţa, încât pot să mi-o consum aiurea în chinuri de Sisif. Eroina lui Zola stă lângă un om de nimic, care nu o iubeşte, care nu are caracter. Aceasta îşi pierde tinereţea, farmecul, averea, tot ce are mai bun, pentru nişte oameni, care, în fond, nu sunt decât nişte străini. Nişte oameni care nu merită nimic. Nişte oameni care, pur şi simplu, au folosit-o.

Observ această fatalitate şi la moldoveni. Şi mă enervează. Nu ai voie să trăieşti de parcă ai avea o mie de vieţi. Nu e bine să fii ca moldovenii: răbdător, să ierţi, să-i duci în cârcă pe toţi nesimţiţii. Moldoveanul, ca şi eroina lui Zola, se bucură că trăieşte, chiar dacă traiul lui este unul searbăd, plin de lipsuri. Se bucură că trăieşte în Moldova în care orice om normal la cap s-ar simţi rău. Moldoveanul, dar şi eroina lui Zola se bucură! Ei cred că dragostea pentru viaţă înseamnă să poţi răbda, suporta lipsuri. Nuuu! Dacă eroina lui Zola ar fi fost oleacă mai egoistă, poate că avea şi ea un copil cu un bărbat care merită, poate că nu rămânea fără avere, poate că… Dacă moldoveanul era mai egoist, poate că nu ajungea să trăiască în cea mai săracă ţară din Europa.

Moldovenii nu trebuie să fie bucuroşi că trăiesc. Ar fi nemaipomenit să fie trişti că trăiesc în Moldova. Hai să fim trişti că trăim în Moldova, că eu nu mai văd practic nicio Bucurie.

Vitalie Cojocari