Nu ştiu dacă mai există vreo ţară europeană în care marii conducători şi cinovnici să fie atît de urîţi ca în Moldova. În mase s-a înrădăcinat demult convingerea că guvernanţii autohtoni, de orice culoare politică, sînt nişte şmecheraşi puşi pe carieră şi pe căpătuială. Acum, după lungi ani sterili, oamenii nu prea mai au iluzii în ceea ce îi priveşte pe marii conducători. Guvernanţii provoacă ură, dezgust, silă. Ei sînt văzuţi ca nişte mincinoşi hrăpăreţi, preocupaţi de propriile averi, de propriile castele faraonice.
Fireşte, percepţia asta nu a apărut din senin. Ea a fost alimentată de-a lungul anilor de o sumedenie de lucruri dubioase făcute de conducători. E suficient să ne amintim aici de hăcuirea metodică a spaţiilor verzi cu permisiunea marilor cinovnici, de averile mari făurite cu salarii minuscule, de incapacitatea justiţiei de a-i băga în puşcărie pe marii făcători de mişmaşuri, de vînătoarea din Pădurea Domnească, de dispariţia unei sume mari din trei bănci.
Altminteri, atitudinea asta a maselor faţă de guvernanţi e o chestie foarte periculoasă care arată cît de mult au degenerat lucrurile. Într-o ţară normală, există un soi de legătură firească între guvernanţi şi cetăţeni, ba chiar guvernanţii muncesc pe bune pentru popor şi sînt priviţi deseori cu simpatie. Aici e greu să-ţi imaginezi aşa ceva. Aici guvernanţii nu provoacă simpatie. În cel mai bun caz – indiferenţă sau dezgust. Recentele proteste sînt doar vîrful aisbergului urii care există în societate.
Multă lume vorbeşte acum despre apariţia la PRO TV a fostului şef al Băncii Naţionale, Dorin Drăguţanu. La întrebarea „de ce aveţi două maşini de serviciu?”, Dorin Drăguţanu a răspuns aşa: „Şi dacă se strică una?”
Nu prea ai ce comenta aici. E un răspuns care, fireşte, va amplifica aversiunea pentru toţi cei care se plimbă prin culoarele puterii.
