Uimitorul fenomen muzical numit TRIGON împlinește 30 de ani. Cum s’ar zice, o viață de om. Într-o lume tot mai bulversată, un asemenea exemplu de continuitate e pe cât de rar, pe atât de reconfortant și de lăudabil. Inițiatorul formației fu Anatol Ștefăneț – maestru al violei, probabil cel mai expresiv reprezentant al nobilului instrument în jazzului ultimelor decenii. În 2002, când trupa împlinea un deceniu de existență, Ștefăneț și-a exercitat din nou vocația de ctitor, inițiind Festivalul Ethno Jazz de la Chișinău. Și acesta avea să devină un reper de stabilitate pe harta valorică a vieții culturale din Moldova de Est.
Spre bucuria pasionaților de frumos, în septembrie 2022 cele două repere fuzionează întru celebrarea a trei, respectiv două decenii de existență, atât pe scena autohtonă, cât și pe cea internațională.
Așa cum e firesc, într’un asemenea moment festiv, se cuvine a schița o concisă prezentare a grupului ce a reușit să făurească o variantă viabilă de exprimare jazzistică a sensibilității muzicale din arealul latinității orientale. Dintr-o perspectivă istorică, demersul brianților muzicieni basarabeni de sub egida lui Anatol Ştefăneţ nu e singular. Între precursori se reliefează figura lui Richard Oschanitzky, veritabil fondator al jazzului „în caracter românesc” (conform expresiei consacrate de George Enescu). Eforturi similare, depuse încă din anii 1960-1970 cu rezultate adeseori remarcabile, poartă amprenta unor individualităţi precum Johnny Răducanu, Jancy Körössy, Dan Mândrilă, Marius Popp, Aura Urziceanu, iar mai apoi Harry Tavitian, Corneliu Stroe, Nicolas Simion, Lucian Ban, Marius Preda, Decebal Bădilă…
Dar parcursul Trigon-ului se distinge prin trăsături aparte: în primul rând, caracterul colectiv – corolar al valorii însumate a membrilor săi – al muzicii pe care o cântă. Asta ne readuce parcă în timpurile fericite ale „şaizecioptismului”, când aportul novator al anumitor formaţii era asociat, primordial, cu numele lor generic (să zicem, Beatles, Rolling Stones, The Who, Cream, Jimi Hendrix Experience, Led Zeppelin etc.), iar nu neapărat cu acelea ale componenţilor lor. Să recunoaştem că nu e deloc facil în zilele noastre să menţii vie flama creativă a unui grup muzical, fie el cât de mic.
Ajungem astfel la altă trăsătură distinctivă: consecvenţa acestei acţiuni colective. Nu doar ca timp – mai mult de trei decenii – ci în special ca fermitate şi distincţie conceptuală. Anatol Ştefăneţ şi-a alcătuit versiunea iniţială a formaţiei (cu Sergiu Testemiţanu / ghitară-bas şi Oleg Baltaga / baterie) pornind de la o profundă cunoaştere a rădăcinilor sale muzicale. Mărturie stau cele două albume înregistrate la finele anilor 1990 sub prestigioasa siglă Musique du monde a casei de discuri parisiene Buda Musique. Taraful condus la acea oră de Anatol îi includea, între alţii, pe violoniştii Marcel & Alexandru Ştefăneţ, precum şi pe acordeonistul Edgar Ştefăneţ. Caracterul acelei muzici se înscria în nobila tradiţie lăutărească, faţă de care George Enescu nu ezita să-şi afirme afinităţile. Născut, precum „compozitorul naţional”, în partea de Nord a Moldovei, însă dincolo de Prut (la Grinăuţi), Anatol Ştefăneţ preia creator numita tradiţie, rafinată prin secole de artişti anonimi, lipsiţi de minime cunoştinţe teoretice. Asemenea rapsozilor ce au păstrat viu folclorul literar, lăutarii se bazau pe o memorie quasi-mítică. Structura arhaică, asumat diatonică a muzicii din aceste părţi de lume le oferea însă reale libertăţi: străvechi melodii erau reinterpretate şi îmbogăţite prin melisme, variaţiuni ritmice, sincope, ornamente sonore etc.
Fapt e că, prin vasta sa creaţie pusă sub egida Trigon-ului, Anatol Ştefăneţ demonstrează tocmai fertilitatea tezaurului muzical de pe întreg teritoriul locuit de români. Aşa cum muzicienii brazilieni (sau latino-americani în genere) au în sânge ritmurile acelui spaţiu, tot astfel Ştefăneţ şi succesivii săi parteneri muzicali cunosc şi simt, ca puţini alţi jazzmeni, esenţele cântecelor din Basarabia până în Oltenia sau Banat, din Maramureş până în Dobrogea, din Valahia până în Bucovina, sau din Moldova până în Transilvania. (Ar fi de adăugat aci că, pe timpul ocupaţiei sovietice, una dintre puţinele forme de expresie ale spiritului naţional autohton tolerate de cenzură erau cele folclorice, îndeosebi muzical-coreografice.)
Ediția inaugurală a Festivalului Ethno Jazz a coincis cu aniversarea primului deceniu de activitate a Trigon-ului. Liderul trupei avea să traverseze o situație de cumpănă, atunci când primii săi parteneri (Testemițanu și Baltaga) au decis să-și încerce norocul prin alte părți ale lumii. Secţia ritmică fu substituită o perioadă prin Alexandru Murzac / bas şi Mario Căldăraru / percuţie, cu o scurtă dar indelebilă contribuţie din partea ţambalistului Valeriu Caşcaval (consemnată pe minunatul album Vocea Pământului, editat de Green Records la Bucureşti în 2001).
După împlinirea primului deceniu de existență, Trigon-ul lui Anatol Ştefăneţ renăscu, parcă și mai plin de energii creatoare, prin cooptarea poliinstrumentiștilor Dorel Burlacu/pian, keyboards, muzicuță, Vali Boghean/saxofoane, flugelhorn, trompetă, caval, fluiere, percuții, bas etc. și Gari Tverdohleb/percuție, baterie, xilofon. Drept consecinţă imediată, se produce o reorientare a repertoriului spre piese tot mai complexe, evocând adeseori sonorităţi quasi-orchestrale. Potenţialul fiecărui muzician e utilizat la maximum, la fel ca şi cel al instrumentelor – abordate adeseori non-convenţional, fără complexe. O a doua formulă de cvartet s-a cristalizat în 2008, când Boghean a decis să-şi continue cariera pe cont propriu, iar locul său a fost preluat de (încă şi mai) junele poliinstrumentist Alexandru Arcuş / saxofon sopran, flaut, caval, percuţie, fluiere, ghitară-bas, keyboards. Ulterior, Ștefăneț va galvaniza și energiile altor companioni, cum ar fi ghitaristul Dan Brumă (cooptat în inedita formulă de trio Folk Reverse, cu Oleg Baltag la baterie), sau vocalistele Geta Burlacu și Maria Răducanu, cooptate în proiectul Maria Tănase – la 100 de ani de la nașterea marii cântărețe.
Profunda ancorare „trigoniană” în melosul nostru ancestral se aliază unei viziuni muzicale deschise şi, totodată, coerente. Aranjamentele purtând marca Ştefăneţ reprocesează – din perspectivă sensibilităţii omului rămas om până în aceste tulburi timpuri – nu doar zestrea etnomuzicală româno-moldavă, ci şi impulsuri provenite din varii alte contexte: Birdland-ul lui Joe Zawinul se intersectează cu Dansul săbiilor de Haceaturian; emblematica noastră Ciocârlie se ia la întrecere cu Cărăbuşul lui Rimsky-Korsakov; ecouri levantine interferează cu nostalgii nordice; „hora bătrânească” îşi dă mâna cu sprinţara Tarantella, într-o piesă (Horantella) pe gustul lui Nino Rota; un Blues japonez explorează modalităţi pentatonice, culminând într-un bizar ritual de percuţie executat simultan de trei instrumentişti pe o unică ghitară-bas; Hăulita de la Gorj e remodelată prin vocalisme şi bătăi cu pumnul în piept, în maniera lui Bobby McFerrin; Caravana ellingtoniană capătă accente absolut surprinzătoare, dar își menține swing-ul implicit…
Cum se observă, nimic din ceea ce e muzică nu le e străin acestor artişti înnăscuţi. Şi – să ne înţelegem – nu e vorba de simple inserturi mecanice, ci de o concepţie muzicală integratoare. Întreg acest conglomerat eclectic se supune unor subtile legităţi, induse şi controlate de viziunea quasi-orchestrală a lui Anatol Ştefăneţ. Mozaicul astfel obţinut are impetuozitatea şi atractivitatea „colajelor sonore” ale lui Frank Zappa, fără componenta sardonică a acelora, dar cu masive doze de autoironie şi de humor benign. Există şi momente de pur teatru instrumental, cum ar fi încremenirea din finalul piesei Dodă, când instrumentiştii se transformă în „statui umane”, iar spectatorii rămân şi ei cu respiraţia tăiată, pentru un timp nedefinit. Unele dintre poantele vizuale, presărate de-a lungul spectacolului, ar putea fi luate drept răspunsuri la întrebarea „cum de s-a înfiinţat la Chişinău un teatru purtând numele lui Eugen Ionesco?”
Muzicienii se perindă cu lejeritate de la un instrument la altul, într-o perpetuă jubilaţie de melodii, combinaţiuni de culori acustice şi jerbe de artificii ritmice. În subtextul acestor bijuterii sonore există un permanent travaliu, la nivelul articulării polifonice şi contrapunctice a temelor, al dozajelor timbrurilor şi intensităţilor. Conlucrarea dintre protagonişti (îi numesc aşa, fiindcă întregul reprezintă mai mult decât suma eforturilor lor) este exemplară. Anatol Ştefăneţ ştie să-i pună în valoare în tot ce au mai bun. Interacțiune de înaltă clasă, ca în marile discuri ale istoriei jazzului. Inevitabilul reproş al puriştilor (sau al eternilor căutători de nod în papură) ar viza preponderenţa elementelor prestabilite din această muzică. Dar, de la Gershwin încoace, proporţia dintre improvizaţie şi compoziţie în ceea ce numim jazz a încetat să fie condiţionată de absolutizarea primului factor. Acceptanţa postmodenă permite chiar inversarea proporţiei, ceea ce – s-o recunoaştem – se întâmplă în cazul Trigon. Asta nu înseamnă că Ştefăneţ, Burlacu, Arcuş, Tverdohleb, Brumă (plus, mai apoi, Boghean – revenit la … matca din care se lansase) ar renunţa cumva la extraordinarele lor abilităţi improvizatorice. Din contra: momentele solistice sunt cuceritoare. Atâta doar că Trigon refuză să se înregimenteze în cohortele de „artizani ai jazzului” mulţumiţi să repete fraze stereotipe în previzibile solouri narcisiste.
Rafinata concepţie muzicală a acestei formaţii se sustrage categorisirilor prefabricate. Sfidând prejudecăţile, Trigon cântă Muzică esenţială, menită să-i încânte pe cât mai mulţi semeni. Iar asta nu poate fi decât în beneficiul extinderii sferei de influenţă a jazzului. Trigon e una dintre puținele formații de jazz capabile să suscite entuziasmul spectatorilor din orice zonă a lumii. Succes verificat prin evoluții superlativ apreciate, din Occident până în statele ex-sovietice, sau chiar Japonia sau Noua Zeelandă. E de presupus că temperamentalele recitaluri purtând marca Trigon ar fi mult gustate și pe Continentul Latinoamerican – bineînțeles, dacă ar exista condiții propice pentru organizarea unor turnee și prin acele ținuturi.
Pe de altă parte, festivalul ctitorit de Anatol Ștefăneț a devenit un fel de centru de referință pentru forjarea ideii de ethno jazz. Datorită judicioasei selecții operate de programatori – Anatol, soția sa Natalia (neasemuita făptură decedată prematur la finele anului 2020) și, mai recent, fiica lor Veronica – toate edițiile festivaliere au contribuit la clarificarea și dezvoltarea oarecum nebulosului concept fixat pe generic. Întrucât, între anii 2002-2019, mi-a fost acordată onoarea de a fi invitat la minunatele gale din fiecare septembrie, și chiar să le prezint în quasi-integralitatea lor, mi-am putut forma o opinie creditabilă privind importanța fenomenului. Cu certitudine, Festivalul este o prețioasă carte de vizită pentru scena artistică locală, (re)demonstrând că în jumătatea de Est a Moldovei resursele de talent par a fi de-a dreptul inepuizabile. Mai mult decât atât, acțiunea tenace întreprinsă primordial de Ștefăneț & familia dă optime rezultate în sfera elucidărilor conceptuale. Ceea ce inițial (pe la 1980-90) păruse a fi o derivație amorfă din ilimitata world music s-a conturat, prin muzicile convocate la Chișinău, într-o noțiune definibilă pe două paliere specifice: 1.) distilarea estetică a patrimoniului muzical al diverselor etnii; 2.) inter-relaționarea dintre aceste expresii pronunțat identitare și potențialul libertar, universalist, al jazzului.
În terifiantele condiții actuale, înfăptuirile lui Anatol Ștefăneț și ale formației Trigon demonstrează că muzele jazzului își pot ridica vocea în apărarea păcii, chiar și când sunt împresurate de hidosul vuiet al armelor. La mulți ani fericiți acestor muzicieni și publicului lor!
Virgil Mihaiu
