Timp de o lună, viața le era măsurată în zile. Totul părea sumbru și lipsit de șansa de supraviețuire. Declanșatorul acestei frici a fost dimineața zilei de 24 februarie. La 04:00, prin Odesa, la fel ca în multe alte localități ale Ucrainei, au răsunat bubuiturile obuzelor declanșate de militarii ruși. „În timp ce mama a plecat să alimenteze automobilul și să facă rezerve de produse alimentare, am văzut cum o rachetă a trecut pe lângă casa noastră și s-a pierdut în depărtare… Mă gândeam că nu vom trăi mai mult de două zile”, își amintește Polina de 12 ani.
Împreună cu fratele de trei ani și cu mama au urcat în automobil și au plecat în satul bunicilor, un loc izolat și poate cumva mai sigur, credeau ei. „Ciorile zburau deasupra mașinii, iar asta făcea atmosfera și mai sumbră”, ne spune Polina.
Frica
Sunetul obuzelor i-a urmat și acolo. „Ne trezeam de la exploziile care zguduiau pământul. Încercai să înțelegi dacă mai ești în siguranță sau militarii ruși au ajuns în sat”, povestește Oxana, mama Polinei. Într-o zi, a simțit că nu mai rezistă. Era cu nervii la pământ. „Simțeam că-mi voi ieși din minți dacă nu acționez.” Și-a luat cei doi copii, au urcat în mașină și s-au îndreptat spre hotarul Ucrainei cu Moldova. „Nu știam ce are să ne aștepte acolo. Aveam impresia că toți ne vor moartea, dar nu puteam să stau așa cu mâinile în sân și să număr zilele în care încă nu am murit.”
Primele două luni au stat într-o casă închiriată în Cimișlia. „Ne era frică de oameni. Ne-am izolat. Aveam impresia că trebuie să-mi protejez copiii de orice primejdie. Ne temeam parcă de tot.” Într-o zi, însă, au fost chemați la un spectacol, în Chișinău. Acolo a găsit o zonă amenajată pentru copii, unde putea să bea un ceai cu biscuiți și să urmărească cum copiii socializează și parcă uită de războiul care îi urmărea în vise ca o umbră.
„Acest gest de bunăvoință mi se părea suprarealist”, mărturisește Oxana. Atunci a înțeles că au ajuns într-un loc sigur, că au lăsat războiul în urmă. Și totuși, au mai rămas împotmoliți în fricile și amintirile care îi zguduiau.
Aceste trăiri Polina le transpune pe pânzele pe care i le-au donat diferite organizații. Culorile Ucrainei conturau fundalul oricărui desen. În Moldova și-a descoperit pasiunea pentru pictură, participând la atelierele de creație organizate pentru refugiați. Timp de trei luni a pictat pentru prima sa expoziție, iar banii adunați i-au permis să-și cumpere o tabletă la care poate face grafică. Acum, însă, Polina adună banii din vânzarea picturilor sale pentru a cumpăra rechizite pentru copiii rămași în Ucraina.
Casă
Oxana și familia ei vin din Odesa. „Un loc atât de asemănător cu Chișinăul”, constată ea. Și-a găsit un loc de muncă, închiriază un apartament și încearcă să-și refacă viața în noua casă.
Cu toate acestea, zilnic, Oxana visează să revină acasă. „Nu știu dacă ați simțit cândva asta și nici nu aș vrea să trăiți așa ceva… Trec prin al doilea val de disperare. Îmi vine să mă rup de pe loc și să revin acasă, să mă arunc pe pământ și să-l sărut. Toți oamenii de acolo, de acasă, mi se par dragi. Parcă toți mi se par buni și ai noștri”, spune ea, încercând să-și stăpânească lacrimile și durerea care îi mistuie fiecare parte din corp. Face adesea terapie cu psihologi care ajută la reabilitarea emoțională a refugiaților din Ucraina. „Mi-e greu, foarte greu să trec peste toată această situație, dar mă liniștesc când văd cum copiii mei sunt bine și nu permit fricilor născute de acest război să-i domine… E atât de bine când te simți în siguranță, chiar dacă nu ești la tine, acasă.”
