De unde și cum a apărut fascinaţia ta pentru fotografie?

G.H.: Fascinația pentru fotografie a apărut încă din copilărie. Nu a fost o perioadă anumită sau un moment în care să zic: „O! Mie îmi place să fotografiez!”, nu… Mama erau amatoare, ne făcea fotografii cu peliculă când eram copii, însă nu era nici ea fotograf, avea doar intenții de a ne lăsa amintiri. După, cumva această pasiune a fost din timpurile în care eu aveam un telefon cu butonașe și care avea o cameră de fotografiat obișnuită, iar eu îl întorceam invers și îmi făceam fotografii. De atunci fotografiam tot ce găseam.

A fost visul tău să devii fotograf sau aveai alte planuri?

G.H.: Când eram mică mă întrebau ce mari tot timpul ce vreau să devin și le spuneam că dansatoare ori fotograf, dar nu făceam nimic ce ține de fotografie.

De ceva timp ești stabilită în Marea Britanie, cum ai ajuns acolo? De ce ai emigrat?

G.H.: Suntem stabiliți aici de aproape jumătate de an. Am ajuns la această decizie, după ce lui Vadim, soțului meu, i-au propus un contract de muncă. Deși Marea Britanie nu era în lista noastră, dar a fost această propunere și noi am decis să ne mutăm.

Ai avut momente de frică pentru această schimbare?

G.H.: Și da, și nu. Mai mult a fost o curiozitate. În sens că, oare cum voi face față? Ce va fi? Ce ne așteaptă? Unde vom trăi? Însă frică nu a fost, a fost mai mult curiozitate.

Ce dificultăți ai întâlnit pe parcursul acestei schimbări?

G.H.: Sunt dificultăți pe care le-am întâlnit și încă le întâlnesc: de exemplu limba și anume accentul pe care îl au aici în zona în care trăim. Deci e o engleză un pic mai diferită. Asta este mai complicat, pentru că uneori vorbește cu tine lumea, dar tu nu înțelegi ce se vrea de la tine.

La început, primele 2-3 luni, era dificil pentru mine că nu aveam nicio comandă, nu aveam niciun client. Aveam gânduri de suicid. A fost o perioadă tare aiurea, plângeam și nu știam ce va fi mai departe. Acum se mai normalizează.

Cunoaștem că această pandemie de Covid-19, deși s-ar fi terminat ea încă se mai simte. Cum te-a a afectat pe tine, pe plan profesional, atât în Moldova cât și în Marea Britanie?

G.H.: Când a început pandemia în Moldova, iarăși a fost o criză de nervi, plânsete, iar după, oricum oamenii un pic și-au revenit și au început să vină să facă fotografii. În Marea Britanie, noi când am venit, aici Covid-19 deja nu mai exista, adică nu existau măști, restricții. De asta pe mine pandemia aici nu m-a afectat sub nicio formă, pentru că anume în acea perioadă cred că Marea Britanie era singura țară care își scotea toate restricțiile și dacă în Moldova s-au mai purtat 2-3 luni măști, aici nu se mai purta nimic, de asta chiar nu s-a simțit și nu pot spune că m-a afectat cumva.

Ți-ai creat conexiunile în noua ta ţară?

G.H.: Dacă e să vorbim despre oameni, atunci da, am cunoscut în această perioadă scurtă tare mulți oameni noi. Și pot spune că deja am mulți cunoscuți.

E mai greu să te faci remarcat ca fotograf în Marea Britanie?

G.H.: Presupun că da, iarăși mă împiedică limba. Cumva mă ține frica asta că nu cunosc la perfecție și nu înțeleg tot ce mi se spune, dar trăiască instagramul, pentru că instagramul chiar își are puterea sa, cu ajutorul lui am reușit. Dar dacă vrei să vezi ce valorezi ca fotograf, te duci unde nu te cunoaște nimeni.

Ai reușit să fotografiezi pe cineva din Marea Britanie? Cum au primit ei arta ta?

G.H.: Da, am reușit cred că vreo 20 de oameni să-i fotografiez și cred că au avut aceleași emoții cum le-am avut și eu, gen „wau, ce frumos!” pentru că și rezultatul e diferit față de ce reușeam să obțin în Moldova. Aici sunt foarte multe locuri frumoase și desigur că fotografia va fi una minunată.

Care e scopul tău acolo, în Marea Britanie?

G.H.: Marea Britanie cred că nu este destinația finală. Ne gândim poate pe parcurs să încercăm și altceva. Simt eu la moment că Marea Britanie nu e destinația finală, însă oricare destinație nu ar fi eu vreau școala mea de fotografie. Indiferent unde aș trăi, eu vreau să ating acest scop.

Ce vrei să transmiţi lumii prin fotografiile tale?

G.H.: Sincer nu vreau să transmit nimic, deci nu am un scop, pentru că fotografia care era cumva și cea care este acum, diferă. Adică dacă anterior se transmitea ceva anume prin fotografie, istorie, momente, politic, acum este un pic mai greu, mai ales când eu nu mă învârt în aceste domenii. Tot ce vreau să transmit oamenilor este simplu - emoție. Mai ales când văd aceste fotografii și înțeleg că ele o să trăiască atâta timp cât nimeni nu o să le șteargă și asta sunt niște momente, sunt emoții și eu asta vreau să transmit nu lumii, dar clientului. Adică, acel care vine la mine la sesiune foto vreau să se simtă bine și cumva să fie fericit de la amintirile pe care le-a primit și le poate păstra și retrăi oricând.

Ce diferențe sau asemănare ai face cu tot ce ține de Moldova?

G.H.: Cum și am mai spus nu poți să faci asemănare sau diferență dintre două țări absolut diferite, ca nivel, oameni, cultură și nu cred că ar fi corect să le compar. Dar asta nu înseamnă că nu îmi este dor de Moldova. Mi-e dor de casă, de piață centrală, de plăcinte, de zeamă…

Planifici să revii în Moldova?

G.H.: Noi în Moldova nu planificăm să revenim. Cel puțin asta nu este în planurile noastre, însă una e să planifici și alta e să le reușești așa și nu cu totul invers, dar aceasta e situația la moment. Dar, nici Marea Britanie, după cum am mai spus, nu este destinația finală. Cred eu că poate urmează altceva, însă timpul ne va arăta.

---