Abia recent, în ultimii ani, am făcut pace cu ideea că îmi place Eurovisionul, acest spectacol ridicol și fascinant. Chiar planificam o petrecere, cu câțiva prieteni, ceva de băut și ronțăit, pentru marea finală. Dar nu pot. Nu pot să mai dau petreceri, mi-e foarte greu să planific călătorii și vacanțe, să mă prefac că viața merge înainte, că oamenii care au murit și mor în Ucraina pur și simplu nu există. Trăiesc o profundă tristețe alături de ucraineni și restul popoarelor asuprite de imperii cu ambiții greu de stăpânit. Sunt în doliu pentru viețile pierdute, pentru viețile distruse, dar și pentru felul în care viața mea ar fi putut arăta dacă nu se întâmpla războiul.
Uneori uit, pentru scurt timp. De exemplu, atunci când nu mai citesc știrile și mă uit la un serial sau vorbesc cu cei dragi despre altceva. Apoi simt în adâncul sufletului o greutate ca un pietroi înecat într-o fântână și-mi ia câteva secunde să-mi amintesc de unde vine tristețea asta. Ah da, războiul…
Ucrainenii au nevoie de susținerea noastră, în toate formele, iar unii dintre ei chiar ne îndeamnă să ne trăim viețile ca mai înainte – să mergem la baruri, să ne plimbăm nestingheriți, să dansăm și să ne bucurăm, ca să le amintim pentru ce luptă. Și uneori încerc să fac asta, dar nu-mi reușește pentru mult timp. Și nu, nu e vorba de vinovăție, nu mă simt vinovată, e vorba de tristețe și furie. Furie pe Putin și toți amicii lui care au pornit și mențin acest război, cu arma în mână pe teritoriul Ucrainei sau cu gura închisă la ei acasă.
Sunt furioasă pentru că au furat mii de vieți și au îmbibat pământul cu sânge, dar și pentru că mi-au întors și mie viața cu fundul în sus. Pentru că în loc să lupt cu încălzirea globală, acum trebuie să lupt cu rușii care aprind alte focuri. Pentru că acum nu mai am timp să fac voluntariat la adăpostul de animale, nu mai am timp și resurse să lupt pentru celelalte cauze care mă dor: egalitate, feminism, drepturile omului, ecologie.
Și am tot dreptul să fiu supărată și furioasă, să-mi fie dor de zilele în care trăiam mai ușor, când fiecare pahar de vin nu era închinat pentru moartea lui Putin. Avem dreptul să ne fie greu, să fim triști, în măsuri diferite, desigur, pentru toate efectele văzute și nevăzute ale acestui război. Mi-e foarte clar că durerile sunt diferite, că moartea unui om drag nu încape pe cântar cu anularea unei vacanțe, de exemplu. Că supraviețuirea unui viol este incomparabilă cu durerea pe care o simți atunci când asculți pe cineva povestind despre asta. Că scumpirea mâncării și a ratei la bancă sunt nimic pe lângă oamenii care și-au pierdut case la bancă și mor de foame în subsolurile din Mariupol. Dar, în același timp, mai cred că cei care au pornit războiul trebuie să răspundă pentru toate durerile pe care le-au provocat, mari sau mici, pentru fiecare lacrimă vărsată și noapte nedormită.
Cunosc oameni care nu și-au mai împlinit visul de a avea o casă, care au fost nevoiți să ia o doză mai mare de medicamente antidepresive sau care nu și-au văzut părinții de luni de zile din cauza războiului. Aș vrea să înțelegem că și insomnia, depresia, atacurile de anxietate sau schimbarea planurilor sunt provocate de acest război. Să nu le diminuăm importanța, chiar dacă pălesc în comparație cu adevăratele orori.
Ci să ne permitem să fim furioși și triști, și supărați. Atât pentru viețile pierdute, cât și pentru cele afectate, pentru viața de până la 24 februarie. Să ne gândim la toate momentele de bucurie pe care ni le-a înghițit războiul, să le deplângem ca, într-un final, să cerem dreptate și pentru ele.
