După cele cinci explozii din stânga Nistrului și fluxul de știri despre cozile de mașini de la ieșirea din regiunea transnistreană, am discutat cu patru persoane care locuiesc în Tiraspol, Bender, Grigoriopol și Slobozia. Aceștia ne-au vorbit despre efectul pe care l-au avut deflagrațiile și tensunile asupra lor și despre dorința de a trăi în pace.
Tiraspol: Eugenia
– Alo
– Mamă, ce faci? Ești vie?
– Desigur că sunt vie. De ce mă întrebi?
– …
Luni, 25 aprilie, ora 17:45. A doua zi de Paște. Mult miros de floare de cireș în aer. Soarele apune încet. Străzile din Tiraspol sunt pustii, rar când mai trece câte o mașină sau câte un cuplu care se îndreaptă spre parc, ținându-se de mână. Ploaia de la miezul zilei și-a lăsat amprenta pe clădiri și în gropile din asfalt. La intrarea în parc, sunt urme, multe urme – dovadă că ziua a fost destul de agitată aici.
Baaaaaaaahhhhhhh!!! Un sunet puternic zguduie liniștea care se lăsase odată cu amurgul. „Oare ce s-o fi întâmplat?”, se întreabă speriată Eugenia, care spăla niște fructe în bucătărie.
Sunetul puternic i-a blocat respirația. Pentru câteva momente, inima i s-a oprit în loc. „Mama! Oare ce face mama?” Lasă merele din mâini și, fără să închidă jetul de apă de la robinet, se îndreaptă spre masă.
Deschide telefonul și începe să caute grăbită și speriată numărul de telefon al mamei sale. Îi este tot mai greu să respire. „Mama, oare ce face mama?!”, se întreabă repetat în șoaptă femeia. Derulează în jos până la litera M și dă de numărul ei. Apasă pe buton și după doar primul bip, vocea de la celălalt capăt al telefonului îi răspunde:
– Alo!
– Alo, mama, ai auzit?
– Ce să aud?
– Explozia!
– Ce explozie?, întreabă nedumerită femeia.
– S-a auzit acum un minut o explozie puternică și m-am gândit că s-a produs în apropiere de casa ta.
– Nu, eu nu am auzit nimic.
– Bine, mamă, stai în casă și nu pleca nicăieri.
– Bine, fata mea, răspunse bătrâna de 71 de ani.
Apartamentul Eugeniei se află la doar cinci cartiere distanță de așa-numitul minister al securității de stat de la Tiraspol, acolo unde s-a produs explozia. „Din fericire, locuința mea nu a fost afectată, dar am văzut că geamurile clădirilor din apropiere s-au spart. M-am speriat. Îmi era foarte frică, nu înțelegeam ce se întâmplă. Credeam că începe un război, așa cum este acum în Ucraina. Rând pe rând, la fața locului au început să vină mașinile poliției, ambulanțe”, spune Eugenia.
La scurt timp s-au declanșat și sirenele. Oamenii au început să iasă pe la balcoane, în stradă, să vadă ce se întâmplă. Din fericire, nimeni nu a avut de suferit.
„Eu cred că această explozie, ca și celelalte, de altfel, sunt niște provocări. Autoritățile din Tiraspol ne spun că au declanșat o anchetă și că toate dovezile adunate până acum duc spre Ucraina sau spre refugiații ucraineni care locuiesc în regiunea transnistreană. Eu sunt de altă părere, dar mulți oameni cred în tot ce se spune la posturile mediatice locale. Zilele trecute, una dintre colegele mele ucrainence, care a emigrat la Tiraspol, și-a găsit mașina vandalizată în parcare. Probabil că cineva s-a răzbunat pe ea pentru cele întâmplate”, afirmă femeia.
Eugenia nu știe cum va proceda mai departe. Este doar convinsă că vrea să rămână cât mai mult timp cu putință acasă, la Tiraspol, aproape de mama sa, în speranța că lucrurile vor reveni la normalitatea de dinaintea provocărilor din zona de securitate.
„Dacă situația se va agrava, îmi voi face bagajele și voi pleca, așa cum au procedat mulți. Dar, acum, încerc să-mi continui ritmul obișnuit de viață. Merg la muncă, la cumpărături, fac ordine prin casă, încerc să mă concentrez pe alt ceva. Nu vreau să fug nicăieri. Vreau să cred că Transnistria nu va mai trece vreodată prin războaie”, punctează Eugenia.
Bender: Svetlana
– Copii, astăzi vom învăța noi tehnici de desen, vă rog să fiți atenți și să vă concentrați. Maria, Daniel, vă rog să luați câte un creion de pe biroul meu. Gata? Putem începe?, întreabă profesoara.
– Da, răspund în cor copii.
– Așadar, pentru început, vom învăța să facem desene în acuarelă.
– De ce anume în acuarelă?, întreabă Daniel.
– Pentru că este o tehnică foarte interesantă, îi spune profesoara.
– Dar eu nu vreau, adaugă băiatul.
– Dar ce vrei să facem?
– Limba engleză!
– După desen, facem și engleza.
Cu multă dibăcie și insistență, Svetlana a reușit să capteze atenția micilor jucăuși, care frecventează centrul său de dezvoltare. Aici, copii au parte de multiple activități interesante: cântă, dansează și învață să petreacă timpul util. Svetlana, care este și administratoarea afacerii, spune că după exploziile care au avut loc în regiunea transnistreană, numărul celor care frecventează centrul s-a micșorat semnificativ.
„Unii copii au plecat din regiunea transnistreană împreună cu părinții, pentru o perioadă nedeterminată. Alții nu sunt aduși de familii din motive de precauție. Chiar dacă în orașul nostru nu s-au produs explozii, situația este destul de tensionată, mai ales după ce mai multe clădiri au fost securizate”, specifică Ludmila.
Imediat după ce s-a produs prima explozie la Tiraspol, în seara zilei de 25 aprilie, în preajma sediilor miliției și judecătoriei din Bender au fost dislocați milițieni înarmați. Atunci când i-a văzut pentru prima oară, Olga, fetița de șase ani a Svetlanei, s-a alarmat.
– Mamă, de ce sunt atât de mulți milițieni aici?, a întrebat-o micuța, în timp ce treceau pe lângă așa-zisa judecătorie.
Femeia care privea la fel de mirată, nu știa ce să răspundă. Pentru prima oară-n viață nu-și găsea cuvintele. Cele două încă nu discutaseră până acum despre tensionarea situației din regiunea transnistreană, dar nici despre războiul din Ucraina.
„Ea a văzut câte ceva la televizor, dar nu am vrut s-o agit, povestindu-i detalii. E atât de mică, de ce s-o încarc cu o povară atât de mare?”, se întreabă femeia, care mai adaugă că „panica din Bender este alimentată și de decizia autorităților locale de a întări podurile cu bucăți de beton, pentru a îngreuna circulația, în cazul unei potențiale invazii”.
Svetlana preferă să nu urmărească știrile de la posturile de televiziune ruse și transnistrene, dar să se informează din alte surse. „Dacă ar fi fost un atac armat din partea Ucrainei, așa cum ni se spune la TV, cred că ținta aveau să fie trupele ruse, dar nu o clădire guvernamentală sau niște antene de radio”, menționează femeia.
Grigoriopol: Eleonora
Eleonora se îndreaptă grăbită spre școală. O așteaptă părinții a doi elevi din Grigoriopol care vor să se refugieze în altă țară, după ce în dimineața zilei de 26 aprilie, în localitatea Maiac din acest raion, au răsunat două explozii, în urma cărora au fost scoase din funcțiune cele două antene de radio.
Construit la sfârșitul anilor 1960, Centrul de radio și televiziune transnistrean este unul dintre cele paisprezece ale fostei URSS. Eleonora a auzit de la oamenii care au lucrat cândva acolo, că antenele nu mai funcționau încă din timpul Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste. „De mult trebuiau duse la fabrica de fier uzat de la Râbnița. Iată că abia acum le-a venit rândul”, menționează profesoara care consideră că exploziile de săptămâna trecută au fost provocate de autoritățile ruse și au avut menirea de a crea panică în stânga Nistrului.
Până acum, patru elevi din școala în care activează Eleonora au emigrat în alte state. Doi au mers în Italia cu familiile lor, unul în Germania, iar altul în România. „Frica de incertitudine i-a motivat pe părinți să recurgă la acest gest. Patru elevi în doar două săptămâni…”, își amintește Eleonora. Nu doar numărul elevilor risca să se reducă. Exploziile i-au afectat emoțional și pe profesori, care au povestit despre intenția de a pleca chiar din primele zile de după explozii. Totuși, spiritele s-au calmat după câteva discuții cu colegii din instituția de învățământ.
„Jocul de-a pacea a ajuns prea departe, de această dată. Au hotărât să bage din nou frica în oameni, pentru a le distrage atenția de la adevăratele probleme pe care le avem. Ne confruntăm cu o criză fără precedent. Economia degradează pe zi ce trece. Nevoile ne alungă din casă… ”, declară profesoara.
Eleonora spune că zgomotele exploziilor din regiune nu-i mai provoacă frică sau neliniște. Ea recunoaște însă că cel mai mult o deranjează faptul că nimeni dintre autoritățile de la Chișinău nu s-a interesat de soarta elevilor și profesorilor din școala sa, după cele întâmplate.
„Mă contactează doar jurnaliștii de la Chișinău, care vor să le povestesc despre situația din regiune. Și atât! Din punct de vedere fizic, nu a suferit deocamdată nimeni din cauza provocărilor. Dar, din punct de vedere moral, cine ne întreabă pe noi cum ne simțim?”, se întreabă profesoara.
Slobozia: Veaceslav
L-am întâlnit pe Veaceslav în primăvara anului trecut, atunci când am discutat despre asociația sa neguvernamentală, care ajută persoanele cu dizabilități din Transnistria să se încadreze mai ușor în societate. Mi-a povestit cât de tare își iubește țara și cât de mult ține la oamenii care-l înconjoară. Știrile din ultimele săptămâni m-au alertat și m-au dus cu gândul la el. M-am întrebat cum o mai duce, cum se simte și dacă are nevoie de ajutor. I-am spus că, dacă îi este frică să rămână în propria casă, pot să-i ofer locuința mea, pentru o perioadă. La câteva zile după expedierea scrisorii, am primit următoarele rânduri:
Dragă Ana,
M-am bucurat să găsesc în căsuța poștală scrisoarea de la tine. Sper că ești bine și că virusul COVID-19 nu ți-a afectat sănătatea. M-a surprins plăcut invitația ta de a ne oferi locuința pentru o perioadă. Apreciez, sincer, dar, nicăieri nu este mai bine decât acasă. Întreaga mea familie este ca un nuc bătrân cu rădăcini puternice. Nicio furtună nu ne clintește din loc.
Viața oamenilor din raionul Slobozia nu s-a schimbat prea mult, în ultimele două săptămâni, cu excepția stării lor emoționale. Aproape în fiecare casă persistă frica și nesiguranța în ziua de mâine, neliniștea pentru copii, familie și țară. Sunetele exploziilor nu au fost auzite în Slobozia, dar acest lucru nu înseamnă că nu ne-au alarmat. Cu toate acestea, ținem prea mult la pământul nostru ca să-l părăsim.
Eu, care de peste 40 de ani, promovez drepturile persoanelor cu dizabilități din Transnistria, sunt un om al păcii și al binelui. Și îi încurajez pe toți să rămână la fel. Mi-ar plăcea să te invit la noi, dar acum este riscant să fii aici. Sper că-n curând oamenii din Transnistria se vor simți din nou în siguranță în locuințele lor.
Cu gânduri de bine și sănătate,
Veaceslav 30.04. 2022
Articol de Ana Bejenaru
Ilustrație de Ecaterina Buruiană
