Pe canalul de telegram „Дочь разбойника” (din rus. Fiica luptătorului) al jurnalistei ruse Nastia Krasilnikova sunt discutate sexismele din presa rusă. De la începutul războiului, aici sunt publicate monologurile femeilor din Ucraina.
Aceasta este istoria Nataliei din Harkiv.
6 aprilie 2022
Sunt pictoriță și lucrez ca decoratoare la nunți. Am doi fii minunați, aveam un lucru minunat și multe planuri.
La fel ca toată lumea, și eu spun că noi nu mai avem o viață după 24 februarie. Cu toții ținem minte data de 23 – ziua dinainte. Și cu toții numărăm doar zilele iadului – prima, a doua, a treia, a douăzecea.
Și mai țin minte 4 martie, ziua în care nu am mai rezistat. Deja de câteva nopți nu mai dormisem deloc – focurile se trăgeau tot mai des, era atât de intens încât mergeam doar prin coridor (regula celor doi pereți! Cât de tare am mai râs de directorul nostru care la mijloc de februarie a agățat în birou instrucțiuni pentru autoapărare). Nu mai aveam puteri să dormim îmbrăcați și încălțați și să fugim în hol de fiecare dată când zbura vreun avion prin apropiere. Pe data de 4, la 3 dimineața, ne-au sunat niște prieteni. În sectorul lor se bombarda necontenit și ei ne-au zis că vin să ne ia cu mașina.
Și au venit. Mergeam cu toții împreună și eu mă gândeam: care denazificare?! La lucru aveam doi vorbitori de ucraineană, care povesteau amuzați cum se acomodau cu noi, iar nouă ne plăcea atât de mult felul în care ei vorbeau. Noi, vorbitorii de rusă, suntem majoritari în Harkiv. Și iată mergeam eu în mașina prietenului împreună cu copiii, cu două pisici, cu acte și încercam să înțeleg: „Casa mea, orașul meu minunat și mult-iubit acum este bombardat ca să mă salveze de cine? De unicul meu coleg ucrainean?! Serios?!”
Acum pe noi ne salvează ai noștri din regiunile de vest, cei pe care îi consideram „banderieni”, „naționaliști”. Acum acești oameni ne adăpostesc pe noi, pe cei din Harkiv, pe cei care au rămas fără case, fără lucru, fără familie, fără prieteni. Atunci când ne aud la magazin, ei ne întreabă: „Harkiv?”. Și când le răspundem afirmativ, încep să plângă și să ne îmbrățișeze.
Ucraina a devenit atât de unită acum, mai mult ca niciodată. Regiunile din vest ne primesc pe noi, pe cei speriați, pierduți, săraci. Pe noi ne-a adăpostit o familiei absolut necunoscută, iar când vecinii au auzit că suntem din Harkiv, ne-au adus câteva lăzi cu produse, apă, lucruri. Stăteam cu copiii în fața acestor cutii și plângeam.
Toată familia mea, din care fac parte 25 de oameni, se află acum în diferite orașe și țări. Toți prietenii mei, colegii se află acum în diferite orașe și țări. Eu, copiii și pisoii mei ne aflăm într-un oraș străin, fără lucru, fără școală, fără a înțelege cum să trăim mai departe. Suntem ca într-un vis din care nu ne putem trezi.
Atunci când era valul cel mai mare de evacuări din Harkiv și Kyiv, noi am făcut 300 km în mai mult de 16 ore. Pe tot acest drum am văzut câmpii întinse pe care încolțea grâul, iar la orizont se întindeau rânduri și rânduri de mașini. Și iată marginea drumului – mașini, iar mașini și un căluț balansoar nou-nouț. E nou, e de calitate, pare a fi jucăria preferată a unui copil. Au lăsat-o acolo. Probabil s-a stricat mașina și au trebuit să-și facă loc în alta, dar deja fără jucăriile iubite. Acest căluț stă acum acolo, la fel ca fetița în palton roșu din filmul „Lista lui Schindler”.
Poză simbol: Focus.ua
