Timp de trei ani în total Lilia Calancea a documentat și a scris o carte despre cea mai groaznică parte a celui de-al Doilea Război Mondial – lagărul de exterminare de la Treblinka. „Am trăit la Treblinka”, spune ea. Cartea arată povestea din perspectiva unui tânăr ucrainean devenit gardian la Treblinka, incapabil să accepte ororile războiului, dar și să se opună lor.
În momentul în care romanul „Sunt oare un călău?” a văzut lumina zilei, a început un război adevărat, de neimaginat, în prezent. Rusia a atacat Ucraina. Am vorbit cu Lilia Calancea despre cum ajunge un om să fie călău, despre rezistența și îndârjirea ucrainenilor și despre relațiile distruse pentru totdeauna după 24 februarie.
Cum te simți, cum ești? Cum faci față situației zilele astea?
La o lună după război, parcă un pic am intrat în stabilitate. Dar asta e o iluzie, eu îmi dau bine seama. Prima săptămână a fost, nu doar pentru mine, un șoc mare. Spun asta ca un om care a lucrat un pic pe tema războiului, a trebuit să mă documentez pentru romanul meu recent. Și, totuși, cu „tema de acasă” pregătită – m-a șocat.
Soțul meu este expert în negocieri internaționale, a avut și un master pe tema înarmării Rusiei și cazul Transnistriei de acum 20 de ani. Noi ne-am cunoscut la un master de relații internaționale și studii europene, deci cunoaștem un pic situația și tot ne uitam cu nedumerire unul la altul. Eu țin minte cuvintele soțului: „eu îl credeam pe Putin mai deștept, ceva s-a întâmplat cu el”. Eu zic „nu doar tu îl credeai, pentru că acum 20 de ani el era un alt om”.
Da, în prima săptămână mă trezeam și mă culcam cu telefonul în mână. Era oribil. Noi eram ca pe ruine, eram prăbușiți interior.
Mă gândesc foarte des la tine și la cartea ta, pentru că senzația mea este că ultimii ani tu i-ai trăit „în război”. Și fix în momentul în care ai publicat romanul a început un război foarte aproape de tine și geografic, și mental.
Eu am „trăit” 13 luni la Treblinka, lângă personajele mele, cu toate detaliile acestui lagăr reconstruite în capul meu. Găsisem o reconstituire a camerelor de gazare, erau 13 la număr, și mi-am pus o imagine pe desktop, ca eu dimineața să „intru în Treblinka” și să rămân acolo pentru a nu pierde firul. E foarte greu să scrii despre un lagăr de exterminare, rutina lui, călăi, victime, relația dintre ei și după asta să ieși la balcon cu o cafeluță și să privești magnoliile înflorite. Asta se întâmplă și azi: eu am o magnolie înflorită sub balcon și intru pe Facebook și văd ororile războiului. E un soi de disonanță foarte acută, e foarte greu să accepți aceste două realități, mai ales dacă ești om conștient.
Numai am terminat cu Treblinka, cartea era la editură deja și zic „în sfârșit am să respir, în sfârșit am să ies din toată povestea asta, o să profit de viață!”. Am fost în Moldova, am prins un pic de toamnă frumoasă. În ianuarie a fost lansarea și în februarie deja am intrat într-un război adevărat. Mie tot nu-mi vine a crede că vorbesc despre un război la prezent. E un lucru cinic, e un vis… E absurd în secolul XXI să vorbești despre un război la prezent. Un război care este lângă noi și implică toată lumea. Mulți zic că nu este încă al Treilea Război Mondial. Pentru mine este.
Apropo de imaginea cu lagărul de concentrare pe laptop și „trăitul în Treblinka”, pentru mine asta sună ca o tortură. Tu de ce ai considerat că e important și necesar să vorbești despre asta?
În pandemie, cu tot stresul, am început să vorbesc mai des cu părinții. Ei sunt în Chișinău, iar eu la Bruxelles. Acum e la fel, ei stau acasă și nu au de gând să părăsească țara. Și, iată, vorbind mai des cu ei și mai ales făcându-mi arborele genealogic, am început să descopăr niște lucruri care, așa, ca un ghemuleț, s-au rostogolit în niște istorii. Una după alta, am ajuns la foamete, la război, la evreii din Basarabia și apoi la Treblinka, unde toții cei 200 de gardieni erau ucraineni… Or, în arborele meu genealogic este Ucraina, sângele – ucrainean. Eu sunt probabil singura nepoată care seamănă foarte mult cu bunicul meu ucrainean, care a avut un mare caracter! Ochii lui i-am moștenit. Eu mi-am petrecut verile în copilărie pe malul Nistrului.
Când am început să studiez despre Treblinka, primul lucru care mi-a venit în cap a fost: de ce eu nu am știut despre asta mai înainte? De ce despre Auschwitz există atât de multe cărți, mii de cărți? Evident că au fost mai mulți supraviețuitori, dar la Treblinka a fost mult mai dur – în 13 luni au fost lichidați aproape cât la Auschwitz, asta ca să vedem diferența între un lagăr de concentrare și exterminare și un lagăr de exterminare. Mi-am dorit sa fie o narațiune nu neapărat clasică. M-am întrebat ce ne-ar povesti un călău. Nu încerc în niciun caz să justific, chiar dacă narațiunea este reconstituită prin mintea unui călău, dar am fost foarte atentă să fie un echilibru în carte.
În carte scrii „ignoranța naște complici și călăi”. Cum crezi că se ajunge la un război? Este un declic sau se ajunge gradual? Și există ceva ce se poate face ca să prevenim aceste tragedii?
Totul începe cu mult înainte de conflictul propriu-zis. Totul începe de la propagandă. Iată lucrul ăsta eu l-am descoperit în procesul de documentare.
La început a fost cuvântul?
Da, la începutul infernului a fost cuvântul. Noi nu ne dăm seama la început că cineva deja lucrează cu mintea noastră. Totul începe cu intenții dintre cele mai bune. E o formulă clasică – patriotismul – „noi suntem pentru patrie, noi suntem cei mai buni”. Maternitatea – chiar Hitler spunea că cel mai important cetățean al Reichului este mama, mama eroină! Și în propaganda sovietică a fost la fel – mama eroină care trebuia nască și să crească cât mai mulți copii. Dar ce facem cu copiii ăștia? Desigur că sunt viitorii soldați.
Așa valori ca familia sunt foarte importante. Eu descriu un pic în carte cât de importantă era familia pentru ofițerii SS. Și ei, într-adevăr, erau buni familiști. Dar ce înseamnă familia? Că omul este vulnerabil. Când un ofițer „se trezește” într-un lagăr de concentrare și nu vrea să ucidă, nu mai are ce face, el are familie.
Lagărul de la Dachau exista deja în 1933, dacă suflai măcar un cuvânt în dezacord cu regimul, deveneai dușman al poporului și ajungeai acolo împreună cu familia ta! Formulele acestea au fost pe larg folosite și în Uniunea Sovietică. Poți găsi multe lucruri comune între regimul nazist și regimul sovietic.
Totul se face în timp, iar la un moment dat, înțelegi că ai intrat într-o capcană. Și ce alegere ai când deschizi ochii? Fie te sinucizi, fie accepți și seara bei alcool ca să poți cumva să dormi după ce ai ucis oameni, copii, femei, cu sutele în timpul zilei. Și a treia variantă de călăi – cei care și-au găsit vocația, adică în sfârșit pot să ucidă fără să fie trași la răspundere. Iată de asta războiul este un lucru oribil, pentru că el trezește în noi cele mai josnice trăsături. Eu descriu situația asta în carte, mai ales că erau băieți tineri, recrutați printre gardienii ucrainieni, ei aveau între 20 și 25 de ani.
Senzația mea este că războiul ăsta, ca lumina unui reflector, pur și simplu a arătat cine și ce este. Pentru că în același timp a existat foarte mult solidarizare, nu crezi?
Da. De asta spun că eu în prima săptămână eram pur și simplu distrusă, pentru că am înțeles că lumea de până la 24 februarie a dispărut. Lumea în care eu aveam un sens, avea sens să scrii o carte. Empatia se educă prin literatură, muzică, pictură. Lucrurile astea îmi păreau foarte importante. Eu întotdeauna credeam că dacă noi o să investim suficient timp și bani în educație, în cultură, în cărți – noi putem cumva evita așa conflicte barbare.
Dar uite că noi am ajuns pe ruine și în prima săptămână eram chiar înfiorată. Îmi pierdusem sensul și cred că nu am fost unica. Eu așa am scris odată într-o postare pe Facebook, eu nu văd cum va fi literatura după războiul acesta. Literatura trebuie să se schimbe din rădăcină, pentru că nu mai are sens…
De ce?
Pentru că mie-mi pare că noi abordam teme nu atât de importante înainte de război. Fiecare cumva se descria pe sine, psihologia asta interioară, „eu, buricul pământului” și așa mai departe…
Mie îmi pare că după război noi o să ne schimbăm. Sperăm cât mai curând să termine și cu cât mai puține pagube, desigur. Dar eu presimt că după războiul acesta noi un pic o să fim mai deschiși și n-o să ne gândim doar fiecare la sine. Așa gândeam cândva, că „nu sunt datoare nimănui cu nimic”. Cu refugiații din Moldova lumea nu și-a mai pus întrebarea asta: sunt eu datoare sau nu? Lumea a ieșit, a oferit casa, mâncare… Toate întrebările pe care le credeam importante, iubirea de sine cumva s-au extrapolat și noi ne-am dat seama că avem vecini și trebuie să-i ajutăm. Poate am devenit mai empatici.
Că tot ai menționat ucrainenii, noi nu ne așteptam că o să fie un război și o agresiune din partea Rusiei, dar tu, de exemplu, te așteptai sau intuiai că ucrainenii o să aibă o astfel de prestație?
Eu din literatură știam foarte bine ce înseamnă „a fi ucrainean”. Aflasem din povestirile unui scriitor ucrainean, Anatoli Dimarov, despre femeia ucraineană în al Doilea Război Mondial. Este un deliciu! Are cel puțin două povestiri despre femei. Prima se numește „Vendetta ucraineană”, în care o ucraineană se răzbună pe cei care i-au ucis fiul. Ea vine singură acasă, face sicriul cu mâinile ei, ia sicriul cu fiul în el și-l poartă prin tot satul, pe la porțile celor care au contribuit la asasinarea lui. În a doua povestire – „Vedma” o femeie luptă de una singură într-o cetate, apără satul cu o singură armă timp de câteva săptămâni în fața nemților.
La noi, în literatura basarabeană, n-ai să găsești așa subiect – o femeie cu arma în mână. Noi suntem un pic mai altfel, noi avem alte calități. Dar setea asta de răzbunare, de rezistență, de luptă până la capăt pentru pământ, la femeile ucrainene e mai pronunțată.
Apropo de literatură și război, multe voci spun că Ucraina deja a câștigat războiul, pentru că poveștile care s-au născut în urma acestuia de fapt formează și întăresc o națiune. Tu crezi în asta?
Da, desigur. Toate istoriile care se nasc acum în subsoluri, în maternități bombardate, vor ieși la suprafață și noi ar trebui să le perpetuăm și să le povestim și copiilor. Dar da, pentru mine oricum Ucraina a câștigat. Cel puțin Putin a pierdut. Asta e clar și, din păcate, poporul rus va avea va plătit încă multe secole pentru ceea ce se întâmplă acum.
Ai interacționat zilele astea în viața reală sau pe internet cu oameni care-l susțin pe Putin și agresiunea lui? Cum le faci față?
Să-ți spun o poveste de familie. Mama a avut 7 frați, iar acum doar unul este în viață. Fratele ei locuiește la Moscova, iar mama în Moldova. El privește televizorul, e foarte departe de cărți, de gândirea critică. E un cetățean obișnuit al Rusiei. A lucrat toată viața cinstit, are casă, masă, copii, dar el nu este capabil să privească critic unele lucruri. Mama, sora lui, vede lucrurile altfel. Noi suntem aproape de Odesa, noi ne facem griji, avem Transnistria noastră. Și el îi spune că toate-s minciuni. „Voi acolo toți sunteți turmentați, sunteți împotriva noastră. Și, în genere, toată lumea e împotriva noastră”. Și gata, ultimii doi frați din familie nu mai vorbesc și au întrerupt relațiile. Ei n-au despre ce să vorbească, filosofia vieții e cu totul alta.
Dar cu copiii noi trebuie să vorbim despre lucrurile acestea. Să nu mai repetăm greșelile bunicilor noștri, care nu au dorit să vorbească despre război, despre foamete și alte lucruri. Eu îi justific parțial, într-adevăr, sunt orori. Pe de altă parte, pentru că noi nu prea am cunoscut lucrurile acestea, riscăm foarte mult acum să le repetăm. Pentru că oamenii care-l susțin pe Putin sunt urmașii celor care au mai făcut asta, ei au asta în sânge. Și doar cartea, doar istoria cea adevărată, nu falsificată, educația și cultura mai pot schimba ceva în acești oameni. Dar nu ignoranța, în niciun caz.
