Mstîslav Cernov este jurnalist video pentru Associated Press. Aceasta este relatarea lui despre asediul Mariupolului, documentată împreună cu fotograful Evgeni Maloletka și povestită corespondentei Lori Hinnant. Vasîlisa Stepanenko a contribuit la acest reportaj.
Traducere de Marta Sterpu
Eram vânați de ruși. Ei aveau o listă cu mai multe nume, printre care și ale noastre. Erau tot mai aproape de noi.
Eram singurii jurnaliști internaționali rămași în orașul ucrainean Mariupol, documentând asediul trupelor ruse care se desfășura de mai bine de două săptămâni. Ne făceam munca într-un spital, atunci când câțiva soldați armați au început să cerceteze coridoarele. Chirurgii ne-au dat halate albe pe post de camuflaj.
Dintr-o dată, în zori, o duzină de soldați au strigat enervați: „Unde, dracului, sunt jurnaliștii?”. M-am uitat la banderolele lor – albastre, pentru Ucraina – și mă gândeam deja că ei ar putea fi ruși deghizați. Am pășit înainte pentru a mă identifica. „Am venit aici ca să vă evacuăm”, au spus ei. Zidurile sălii de operație s-au zguduit de la artilerie și focul mitralierelor de afară. Aici părea că aș fi mai în siguranță decât afară. Însă soldații ucraineni au primit ordinul să ne ia cu ei.
Am fugit în stradă, lăsând în spate medicii care ne adăpostiseră, femeile însărcinate din spitalul bombardat și oamenii care dormeau pe holuri pentru că nu aveau unde să meargă. M-am simțit groaznic lăsându-i pe toți în urmă.
Nouă minute, poate zece, păreau o eternitate printre drumurile și clădirile bombardate. Pentru că obuzele continuau să se prăbușească prin apropiere, ne-am trântit cu toții la pământ. Timpul se măsura de la căderea unui obuz până la următorul, corpurile ne erau încordate și ne țineam respirația. Undele de șoc, una după alta, m-au zguduit în piept, iar mâinile deveneau tot mai reci.
Am ajuns la intrarea unei clădiri, iar mașinile blindate ne-au împins către un subsol întunecat. Abia atunci am aflat de la un polițist de ce ucrainenii au riscat viața soldaților pentru a ne extrage din spital. „Dacă ei vă prind, vă pun în fața unei camere video și vă impun să spuneți că tot ce ați filmat este o minciună”, a spus el. „Toate eforturile voastre și tot ceea ce ați făcut în Mariupol vor fi în zadar.”
Ofițerul care ne implorase cândva să arătăm lumii orașul său muribund ne-a rugat acum să plecăm. Ne-a împins spre miile de mașini care se pregăteau să plece din Mariupol.
Era 15 martie. Habar nu aveam dacă vom ieși de aici în viață.
Fiind adolescent în Ucraina, în orașul Harkiv, la doar 30 de kilometri de la granița cu Rusia, am învățat cum să mânuiesc o armă ca parte a programului școlar. Atunci îmi părea inutil, credeam că Ucraina era înconjurată de prieteni.
De atunci, am făcut multe materiale despre războaiele din Irak, Afganistan și de pe teritoriul disputat din Karabahul de Munte, încercând să arăt devastarea întregii lumi. Dar în această iarnă, când americanii și apoi europenii și-au evacuat personalul de la ambasadele din Kyiv, și când m-am uitat peste harta concentrărilor de trupe rusești, chiar vizavi de orașul meu natal, singurul meu gând a fost: „Sărmana mea țară”.
În primele zile de război, rușii au bombardat enorma Piață a Libertății din Harkiv, locul unde îmi pierdeam timpul în adolescență.
Știam că forțele rusești vor vedea orașul-port Mariupol ca pe un premiu strategic datorită amplasării sale la Marea Azov. Așa că, în seara zilei de 23 februarie, m-am îndreptat spre Mariupol împreună cu colegul meu, Evgheni Maloletka, un fotograf ucrainean de la Associated Press, în dubița sa albă e marca Volkswagen.
Pe drum, am început să ne facem griji că nu aveam anvelope de rezervă și am găsit online un bărbat din apropiere dispus să ne vândă anvelope în toiul nopții. I-am explicat lui și unui casier de la magazinul alimentar 24/7 că ne pregătim de război. S-au uitat la noi de parcă eram nebuni.
Am ajuns în Mariupol la ora 3:30 dimineața. Războiul a început o oră mai târziu.
Aproximativ un sfert din cei 430 de mii de locuitori ai Mariupolului au plecat în primele zile, cât încă mai puteau face asta. Însă puțini credeau că vine un război, iar în momentul în care cei mai mulți și-au dat seama de greșeala lor era prea târziu.
Bombă cu bombă, rușii au tăiat curentul, apa, aprovizionarea cu alimente și, în cele din urmă, telefonia mobilă, radioul și turnurile de televiziune. Cei câțiva jurnaliști din oraș au plecat înainte ca ultimele conexiuni să dispară și să se instaleze o blocadă completă.
În blocadă, absența informațiilor atinge două obiective. Haosul este primul. Oamenii nu știu ce se întâmplă și intră în panică. La început nu înțelegeam de ce Mariupol s-a destrămat atât de repede. Acum știu că a fost din cauza lipsei de comunicare.
Lipsa pedepsei pentru crime era al doilea obiectiv. Fără informații care să iasă din oraș, fără poze cu clădiri demolate și copii muribunzi, forțele ruse puteau face tot ce-și doreau. Dacă nu eram noi acolo, acum nu mai exista nimic.
De aceea ne-am asumat astfel de riscuri – pentru a putea arăta lumii tot ce am văzut, iar asta a înfuriat Rusia suficient de tare pentru a ne da în căutare. Niciodată, absolut niciodată, nu am simțit cât de important este să rupem tăcerea.
Moartea a venit repede. Pe 27 februarie am văzut cum un medic încerca să salveze o fetiță lovită de șrapnel. Ea a murit. Apoi a murit un al doilea copil, apoi al treilea. Ambulanțele nu mai veneau după răniți pentru că oamenii nu mai aveau semnal să sune, dar nici nu ar fi putut naviga printre străzile bombardate.
Medicii ne-au rugat să filmăm familiile care își aduc singuri morții și răniții. Pentru a ne încărca bateriile camerelor de luat vederi, ei ne-au permis să ne folosim de generatorul care avea tot mai puțină energie. Nimeni nu știa ce se întâmplă în orașul nostru, spuneau ei.
Bombardamentele au lovit spitalul și casele din jur. Au spart geamurile mașinii noastre, au făcut o gaură în lateral și au perforat o anvelopă. Uneori alergam să filmăm o casă în flăcări și apoi alergam înapoi printre explozii.
În oraș, singurul loc unde puteai să mai prinzi un semnal bun era lângă un magazin alimentar jefuit de pe bd. Budivelnîkiv. Mergeam acolo o dată pe zi, ne ghemuiam sub scări pentru a încărca imaginile foto și video care urmau să fie văzute în toată lumea. Scările nu ne-ar fi protejat, dar ne simțeam mai în siguranță sub ele decât în câmp deschis.
Semnalul a dispărut pe 3 martie. Am încercat să trimitem materialul video de la geamul etajului 7 al spitalului. De acolo am văzut ultimele fărâme ale orașului locuit preponderent de clasa de mijloc. Printre focuri de mitralieră, ne îndreptam spre supermarketul Port City, de unde alergau zeci de oameni, împingând cărucioare încărcate cu electronice, alimente, haine.
Un obuz a explodat pe acoperișul magazinului, aruncându-mă la pământ. Mi s-a încordat tot corpul în așteptarea celei de-a doua lovituri și m-am blestemat de o sută de ori pentru că nu aveam camera pornită. Și iată-l, un nou obuz lovind blocul de lângă mine. M-am ghemuit după un colț pentru a mă feri.
Pe lângă mine a trecut un adolescent împingând un scaun de birou încărcat cu electronice, care tot cădeau pe jos. „Prietenii mei erau acolo când obuzul a lovit la 10 metri de noi”, mi-a spus el. „Habar n-am ce s-a întâmplat cu ei.”
Ne-am întors la spital. Peste 20 de minute au început să vină răniții, unii dintre ei fiind aduși în cărucioare de cumpărături.
Timp de câteva zile, singura legătură pe care am avut-o cu lumea exterioară a fost printr-un telefon prin satelit. Și singurul loc în care funcționa acel telefon era în aer liber, chiar lângă un crater creat de un obuz. Stăteam așezat ca să nu mă văd și încercam să prind semnal.
Toată lumea ne întreba: „Vă rog să ne spuneți când se va termina războiul.” Nu aveam niciun răspuns pentru ei. În fiecare zi, apărea câte un zvon că vine armata ucraineană. Dar nu a mai venit nimeni.
Am asistat la decese în spital, am văzut cadavre pe străzi, zeci de cadavre băgate într-o groapă comună. Văzusem atât de multă moarte încât filmam aproape inconștient de ea.
Pe 9 martie, două atacuri aeriene au spulberat plasticul lipit pe geamurile camionetei noastre. Am văzut mingea de foc doar o clipă înainte ca durerea să-mi străpungă urechea internă, pielea, fața.
Am văzut fumul care se ridica de la o maternitate. Când am ajuns acolo, lucrătorii de urgență încă mai scoteau femei gravide însângerate dintre ruine.
Bateriile ni se descărcau și nu aveam nici conexiune la internet ca să trimitem imaginile. Peste câteva minute a fost anunțată ora marțială. Ne băteam capul cum să anunțăm lumea despre atacul asupra spitalului. Un polițist ne-a auzit și ne-a dus la o sursă de curent și de internet. „Acest lucru va schimba cursul războiului”, a spus el. Am filmat atât de mulți morți – adulți și copii. Un șir interminabil de morți. Nu înțelegeam de ce el credea că mai multe decese ar putea schimba ceva.
M-am înșelat.
Pe întuneric, am trimis imaginile prin trei telefoane – am tăiat fișierul video în trei părți, ca procesul să fie mai rapid. Acesta a durat ore întregi. Bombardamentele continuau, dar ofițerii responsabili să ne escorteze prin oraș ne așteptau răbdători. Apoi, legătura noastră cu lumea din afara Mariupolului a fost din nou întreruptă.
Ne-am întors în subsolul unui hotel pustiit, în care era un acvariu umplut acum cu pește mort. Pentru că eram izolați de restul lumii, nu știam nimic despre faptul că rușii începuseră o campanie de dezinformare pentru a ne discredita activitatea.
Ambasada Rusiei la Londra a declarat pe Twitter că fotografiile AP sunt false, susținând că una din femeile însărcinate este actriță. La o ședință a Consiliului de Securitate al ONU, ambasadorul rus repeta minciunile despre atacul asupra maternității ținând în mână copii ale fotografiilor făcute de noi.
Între timp, în Mariupol, am fost luați cu asalt de oameni care ne cereau ultimele știri de război. Atât de mulți oameni au venit la mine și mi-au spus: „Vă rog să mă filmați, pentru ca familia mea din afara orașului să știe că sunt în viață.”
La acea oră, în Mariupol nu mai funcționa niciun semnal radio sau TV ucrainean. Singurul radio pe care îl puteai prinde difuza minciuni rusești – că ucrainenii erau cei care țineau orașul ostatic, că bombardau clădirile, că dezvoltau arme chimice. Propaganda a fost atât de puternică încât unii oameni cu care am vorbit chiar au crezut-o, în ciuda faptului că vedeau cu ochii proprii ce se întâmpla.
Mesajul se repeta întruna, în stil sovietic: Mariupol este înconjurat. Predați-vă armele.
Pe 11 martie am avut o scurtă convorbire cu redactorul nostru, care ne-a întrebat dacă putem găsi supraviețuitoare ale bombardamentului de la maternitate pentru a demonstra că ele sunt reale. Mi-am dat seama atunci că materialele pe care le-am făcut au fost suficient de puternice pentru a provoca o reacție din partea guvernului rus. Le-am găsit la un spital din prima linie, unele cu bebeluși și altele în travaliu. De asemenea, am aflat că o femeie și-a pierdut copilul și apoi propria viață.
Ne-am dus până la etajul 7 să trimitem materialul video folosindu-ne de o rețea slabă de internet. De acolo, ne uitam cum tancurile, unul după altul, se aliniau de-a lungul spitalului, fiecare din ele marcate cu Z – litera care a devenit emblema Rusiei în acest război.
Am fost înconjurați din toate părțile – zeci de medici, sute de pacienți și noi doi.
Soldații ucraineni care protejau spitalul dispăruseră. Iar drumul spre duba noastră, unde era mâncarea, apa și echipamentul nostru, era în vizorul unui lunetist rus care împușcase deja un medic.
Orele treceau pe întuneric, în timp ce ascultam exploziile de afară. Atunci au venit soldații să ne ia, strigând în ucraineană.
Nu mi s-a părut o salvare. Simțeam că suntem pur și simplu mutați dintr-un pericol în altul. Nu puteam fi în siguranță nicăieri în Mariupol și nu simțeam nicio ușurare că plecam din spital. Puteai muri în orice moment. Eram foarte recunoscător soldaților, dar eram și foarte amorțit. Și îmi era rușine că plec.
Împreună cu o familie din trei membri, ne-am înghesuit într-un Hyundai. Însă am rămas blocați într-un ambuteiaj de 5 km în afara orașului. Aproximativ 30.000 de oameni au ieșit din Mariupol în acea zi – atât de mulți, încât soldații ruși nu au avut timp să se uite atent în mașinile cu geamurile acoperite cu peliculă.
Oamenii erau nervoși. Se certau, țipau unii la alții. La fiecare minut avea loc un nou atac aerian. Pământul se cutremura. Am trecut prin 15 puncte de control rusești. La fiecare din ele, mama care stătea pe scaunul din față se ruga cu furie, suficient de tare pentru ca noi să auzim.
În timp ce mergeam printre aceste puncte – al treilea, al patrulea, al 15-lea – toate pline cu soldați înarmați, speranțele mele că Mariupol va supraviețui se stingeau. Am înțeles că pentru a ajunge în oraș, armata ucraineană ar trebui să răzbată prin atât de mult teren ocupat, iar asta nu avea cum să se întâmple.
La apus, am ajuns la un pod distrus de ucraineni pentru a opri avansarea armatei ruse. Un convoi al Crucii Roșii format din aproximativ 20 de mașini era deja blocat acolo. Cu toții ne-am întors înapoi și am pornit pe drumuri lăturalnice și prin câmpii.
Gardienii de la punctul de control nr. 15 vorbeau limba rusă cu un accent dur, tipic Caucazului. Ei au ordonat întregului convoi să stingă farurile ca să nu fie vizibile armele și echipamentele parcate pe marginea drumului. Abia de am putut desluși Z-ul alb vopsit pe vehicule.
Când eram aproape de al șaisprezecelea punct de control, am auzit voci. Voci ucrainene. Am simțit o ușurare copleșitoare. Mama, care era în scaunul din față, a izbucnit în lacrimi. Am reușit.
Eram ultimii jurnaliști în Mariupol. Acum nu mai este niciunul.
Încă suntem inundați de mesaje de la oameni care vor să afle soarta celor pe care i-am fotografiat și filmat. Ne scriu cu disperare și cu familiaritate, de parcă nu am fi niște străini, de parcă i-am fi putut ajuta cu adevărat.
Când un atac aerian rusesc a lovit teatrul, în care la sfârșitul săptămânii trecute s-au adăpostit sute de oameni, am înțeles imediat unde ar fi trebuit să mergem pentru a găsi supraviețuitori, pentru a asculta din prima sursă cum a fost să fii prins ore întregi sub mormane de moloz. Știu acea clădire și știu casele distruse din jurul ei. Cunosc oameni care sunt prinși sub dărâmături. Duminică, autoritățile ucrainene au declarat că Rusia a bombardat o școală de artă din Mariupol unde se adăposteau circa 400 de persoane.
Dar nu mai putem ajunge acolo.
