Anna este originară din Harkiv. Iubitul ei este soldat recrutat în armata ucraineană. Ea nu-i dă numele (dar îi vom spune N.), din măsuri de siguranță. Unitatea militară în care servește N. Se află nu departe de Kyiv. Este unul dintre cele mai strategice obiecte ale armatei ucrainene, care a fost atacată de trupele ruse chiar în prima zi de război.
„Pe 23 februarie, înainte de culcare, ne-am luat rămas bun, iar dimineața s-a început războiul. Prima zi nu am avut legătură cu el, nu știam dacă e viu sau nu. Citeam noutățile, aflam că au început să bombardeze regiunea Kyiv. Primele 28 de ore de la începutul războiului nu știam nimic despre el, nu putea face legătura cu N. Eu și părinții lui ne rugam și așteptam”, povestește Anna.
Ziua următoare N. A telefonat-o pe Anna și i-a spus că e viu. Soldaților li s-a interzis să povestească detalii despre lupte. Avea voie, o dată, să-și informeze oamenii dragi că este bine și sănătos. Anna spune că N. nu-și dorea o sperie: „abia de curând mi-a povestit despre caz, în care era cât pe ce să moară. Acum este bine și acesta este singurul lucru pe care pot să-l spun despre el”
În prima zi de război, Anna și familia ei s-au mutat în afara orașului Harkiv, dar în puțin timp exploziile i-au ajuns din urmă – rachetele rusești cădeau peste casele cetățenilor pașnici. „La început eram destul de categorică. Spuneam că nu plec nicăieri și că cel mai important este să fiu alături de părinți. Spuneam asta până au ajuns avioanele. Atunci am înțeles că este imposibil să te obișnuiești cu sunetul exploziilor. Din punct de vedere psihologic am încetat să par a om echilibrat. Am început să aud sunete fantomă. Apoi mi-am dat seama că aș face o prostie să mai rămân la Harkiv.” Anna a plecat cu părinții lui N. după ce o rachetă a lovit casa vecinilor lor. Părinții ei au decis să rămână, chiar dacă nu reușesc să doarmă de câteva zile din cauza bombardamentelor teribile.
Astfel, pe 5 martie, a zecea zi de război, aceștia au pornit în căutarea unui loc mai liniștit. Au făcut 150 de km în șapte ore până la Poltava, unde au petrecut noaptea. Ningea, erau ambuteiaje foarte mari și puncte de control. Pe traseu vedeau tehnică militară rusă distrusă. Dimineața am reluat drumul spre Kropivnitski. „Când am plecat din Harkiv, am înțeles că mi-am părăsit casa, și m-am simțit eliberată, mi s-a făcut mai ușor pe suflet. Indiferent cât de dureroasă a fost despărțirea și cât de dureros este să verifici în fiecare 20 de minute dacă părinții mei sunt în viață, a meritat să plec. Plecarea mi-a asigurat un somn relativ odihnitor. A sta într-un oraș în care se duc lupte, după părerea mea, este destul de stupid și nejustificat. Războiul se va termina și țara va trebui reconstruită. Acest lucru necesită oameni vii. Oameni sănătoși.”
Anna a petrecut câteva zile în Kropivnitski și s-a îndreptat spre Liov cu trenul. Asta a fost una dintre cele mai complicate momente din drumul ei. Au petrecut în tren 17 ore, femei și copii de toate vârstele. După o noapte la Liov, s-a îndreptat spre Varșovia. Acolo a avut mereu parte de ajutor din partea voluntarilor – haine, mâncare, medicamente, jucării. Foarte des, voluntarii din Polonia vorbeau rusa sau ucraineana. Dar Anna a hotărât să nu se oprească în capitala polonă și s-a îndreptat spre Berlin, tot cu trenul.
„Am avut noroc să prind un loc pe scaun, dar mulți oameni stăteau pe podea cu copiii, animalele și lucrurile lor. După ce am intrat în Germania, am avut ocazia să ne mutăm în alte trenuri și să avem fiecare spațiu. Sunt foarte recunoscătoare pentru ajutorul pe care toți îl oferă ucrainenilor.”
Nici Berlin nu a fost destinația finală pentru Anna – scopul ei era să ajungă la sudul Germaniei, unde locuiesc niște rude de-ale ei. Acum tânăra își pregătește actele. „Nu vreau să solicit titlu de refugiată, acum, la fel ca toți ucrainenii, am dreptul să mă angajez aici. În curând voi frecventa cursuri de limbă germană la sinagogă.”
Anna povestește cu o voce vioaie, dar rezervată, exact cum se simte după toate cât i s-au întâmplat. „Mi-e greu. Plâng des. M-am înscris și la psiholog. Ne-au furat casa, mi-au furat amintirile frumoase. Tot ce-mi amintesc acum e plin de amărăciune și strășnicie. Prietena mea din copilărie a murit. Ea era voluntară în clădirea administrației regionale Harkiv din Piața Constituției – toată lumea a văzut videoclipul în care a fost lovit de o rachetă de croazieră. Una dintre primele rachete care au fost lansate în Ucraina și în special în Harkiv. Ea a murit din cauza asta. Aceasta este prima mea pierdere majoră. Timp de câteva zile încercat să ies din starea groaznică în care eram. Nu-mi venea să cred că ea nu mai este. O cunosc de când aveam zece ani. Părinții noștri sunt prieteni. Acum învăț să accept. Pot să înnebunesc dacă continui să plâng. Cu toții pierdem pe cineva. E greu, e înfricoșător, nimic nu e clar. Îmi doresc foarte mult ca părinții mei să vrea să plece.”
Anna, la fel ca mulți refugiați, este convinsă că va reveni în Ucraina când războiul se va termina. În Harkiv este casa ei și patria ei, iar astea nu i le poate lua nimeni.
Articol scris de Larisa Kalik, o jurnalistă originară din Tiraspol. Acum trei ani, ea a lansat o carte despre experiențele traumatizante ale celor ce au trecut prin armata transnistreană. Cartea i-a adus recunoașterea publicului, dar și un dosar penal în regiunea din stânga Nistrului unde locuia. Asta a determinat-o să emigreze în Ucraina, țară care i-a devenit a doua casă. Războiul a prins-o în Kyiv, iar acum Larisa se află în Liov pentru a documenta viața unui oraș în spatele frontului.
