Ina este cu câțiva ani mai mare decât mine. Am învățat în aceeași școală, dar știam că e plecată de mulți ani în Ucraina, acolo unde lucrează și are o familie. Am vorbit cu ea recent despre cum cum i s-a schimbat viața și despre deciziile grele pe care a fost nevoită să le ia de pe 24 februarie.
Locuiește într-un orășel situat fix între Kyiv și Cernihiv. „Strada nu-ți spun exact, că aici se ascultă”, spune Ina. Șterge un pic ecranul telefonului și se așază în fața lui cu mâinile în poală. „Ce să spun? Nu pot să spun că-i bine. În orice minut, orice secundă, poate să se întâmple ceva. Mă uit tot timpul la televizor, ca un maraton, 24 din 24.”
Enlarge
A venit în Ucraina împreună cu băiețelul ei acum 15 ani, fugind de sărăcie. A lucrat la o fabrică de pelmeni, nu departe de Kyiv. „N-am avut probleme cu nimic, nici cu grădinița, nici cu școala. Am fost bine primită, ca un oaspete. Toți mă stimau. Aici nu este diferență între națiuni, am lucrat și cu romi, și azeri, și turci, și bulgari, și ucraineni.”
A lucrat la o fabrică de torturi, apoi s-a angajat la o cofetărie. „Nu duceam lipsă de nimic, aici oamenii sunt tare simpli. Eu niciodată nu m-am gândit că în Ucraina o să fie război. Eu acum trăiesc într-un film strașnic, într-un vis din care îmi pare că n-o să mă mai trezesc niciodată.”
În 2015 a reușit să pună ban grămadă și să-și cumpere o casă. „Nici nu știam cum îi cheamă pe vecini. Dar au venit unul cu un sac de cartofi, altul cu un ceainic, unul cu o plită de gătit. M-au ajutat să pun în pământ.”
„Sculați, că s-a început războiul!”
Când o întreb despre prima zi de război, Ina începe a plânge. „Noi dormeam, eram acasă. Pe la 5 dimineața a început a bombarda și se zguduia toată casa. Eu m-am trezit, copilul cel mai mic a început a răcni. Toți eram în șoc. Vecina a venit și a început a bate prin ferestre: «sculați, că s-a început războiul!»”
Lumea striga să-și facă gențile și să fugă undeva. „Eu nu mă puteam concentra, nu știam ce să pun în geanta ceea. Nu-mi lucra capul deloc, parcă m-am deconectat.” Apoi au luat decizia. „Soțul meu e ucrainean, aș putea eu să lepăd familia și să mă duc? Eu n-aș rezista…”. Cu cât mai multe vorbește despre primele zile, cu atât se înverșunează mai tare. „Cum pot eu să mă duc de la casa mea? Ei au venit la mine să mă omoare. Eu sunt pe pământul meu, eu aici am născut copil. Ce viitor să-i dau eu lui?”
Cât stăm de vorbă, se trezește băiețelul ei, de doar 4 luni, Artiom. Femeia îl ia în brațe și îi dă un pix să se joace. Băiețelul roșcat îl apucă bucuros. Ina continuă: „ziua ceea a fost cea mai strașnică zi din viața mea. Eu nu mă gândeam la mine. Mă uitam în cărucior și îmi închipuiam tragedia. Băiatul cel mare împlinește 16 ani, iar acesta are patru luni. Eu, să pot, l-aș înghiți înapoi ca să nu mi-l ia nimeni”.
„Pentru mâine planuri nu-s”
Deși în orășelul în care locuiesc acum încă n-au fost lupte sau bombardamente, spune că se aud permanent explozii și împușcături din Kyiv, Cernihiv și Brovary. „Pe la noi trec tancuri, ca și cum ar fi mașini civile. În Brovary au intrat cu tancurile și au împușcat în spital, în magazin, în fabrica de torturi unde am lucrat eu, doar ca lumea să nu aibă de mâncare.”
Enlarge
Acum câteva zile a ieșit în centru, pentru că a trebuit să meargă cu bebelușul la policlinică. „Era rând tare mare după pâine. Lumea e foarte stresată, încordată, medicamente sunt mai puține. Dar, încetișor, lucrează totul.” Cât era în oraș, au început să se audă bombardamente și a fugit repede acasă. Acum se teme să mai iasă.
„Eu când fac mâncare, nici nu fac pe mâine. Eu fac pe azi. Pentru mâine la noi planuri nu-s, cum erau mai înainte.” Povestește că dorm pe rând cu soțul, ea până la 1-2, apoi se trezește și adoarme soțul ei. „În caz de ceva, să auzim! Se aude vreun sunet, vreun motan pe afară și mie mi se duce inima în călcâie.”
Povestește că au prieteni peste tot, din Lugansk, Harkiv și Kyiv. Cei mai mulți s-au evacuat în alte orașe sau peste hotare. Spune că o familie cu care sunt prieteni a încercat să scape din Jitomir și au întâlnit în calea lor o coloană de tancuri care a deschis focul asupra lor: „ei au văzut că în mașină era mama, tata și copilul. Au împușcat în mașină și au rănit copilul. Roțile erau dezumflate și au fugit de acolo așa, pe discuri (pe jantele mașinii)”.
„Doar să nu-mi zboare avioane deasupra capului”
Ina spune că o doare tare când bombardează bisericile și îmi arată pe un perete icoanele pe care și le-a cumpărat de la Pecerskaia Lavra. „Și alături de noi era o biserică veche, frumoasă, de lemn și i-au dat foc. Zburau avioanele deasupra și așa umbla inima-n mine. Zburau spre Cernihiv.” Îmi spune că trupele ruse împușcă, în primul rând, în infrastructură: școli, grădinițe, farmacii, cluburi, primării.
Copiii stau acasă, au zis să facă lecții online, dar ce fel de lecții online când stai și tremuri?” Nici soțul ei, angajat la o companie metalurgică, nu merge la muncă, dar primește o parte din salariu. „Pentru băiețel tot așa, m-au sunat de la primărie și au întrebat ce ne trebuie: scutece, terci, lapte, că ne aduc pe degeaba.”
Spune că toți sunt foarte uniți și solidari. Șeful cofetăriei unde lucra le-a dat gratis multe torturi și produse rămase. „Am dat și la vecini cât am avut, cum să iei bani în perioada asta? Mai înainte, ce rămânea de la băiat mai vindeam cu 50, 100 de grivne. Dar acum o vecină a născut în seara războiului, pe 23 februarie. Are 16 ani fata. I-am strâns tot și i-am dus. Că acum nu lucrează Novaya Pochta și nici n-o să poată cumpăra nimic.” Are și o vecină din Mariupol, care n-a vorbit cu familia ei de aproximativ o săptămână. „Îmi pare că-s toți morți.”
Ina a crescut în vremuri foarte grele, în sărăcie, și e obișnuită cu greutățile, dar ar vrea să fie pace. „Mie nimic nu-mi trebuie. Sunt gata să fac tizic și mâncare la foc, doar să nu-mi zboare avioane deasupra capului. Noi am crescut greu, dar nu bombardau.”
„Nu mai cred chiar să împuște din casă-n casă”
E foarte activă pe rețelele de socializare, primește multe mesaje de încurajare. „Lumea îmi scrie și mă întreabă cum suntem. Încă suntem vii.”
Dar nu toți sunt la fel. Mai are cunoscuți care nu cred că Rusia a pornit un război împotriva Ucrainei. „Una e chiar ruda mea, care locuiește în Rusia. Eu îi trimit ceva și îi zic «căscați ochii la ce se întâmplă, că vouă acolo vă ung mințile». «Nu, că Zelenski a pornit războiul, că de ce nu s-a predat?!» Ea-mi tot scrie «bine că-i liniște la voi [în orășel], nu mai cred chiar să împuște din casă-n casă». Eu nici nu-i mai răspund”, spune Ina.
În cei 15 ani de când locuiește în Ucraina a reușit să îndrăgească țara care a primit-o, aici se simte acasă. „Eu când aud că o căzut undeva o bombă sau au distrus ceva, e ca și cum ar tăia câte o bucățică din mine. Eu m-am îndrăgostit de țara asta sufletește. Aici e cuibușorul meu și eu nu vreau să-l dau la nimeni.”
Leagănă băiețelul, care se joacă în continuare în brațele mamei. „Kozaciok!”, îi zice cu dragoste, apoi se uită pe geam. „Azi e liniște și liniștea asta pe mine tare mă deranjează. Pentru că înseamnă că degrabă vor bombarda.”
