Trei milioane de ucraineni, cam cât întreaga populație a Republicii Moldova, și-au părăsit casa, încercând să se salveze din calea războiului. Am văzut cu toții cifrele umflându-se zi de zi, am văzut cum, la un moment dat, Moldova avea mai mulți refugiați per suta de mii de locuitori decât Polonia, o țară de 38 de milioane de locuitori.
Am urmărit cu mândrie cum s-au mobilizat societatea civilă, guvernul, oamenii de afaceri și mai ales oamenii simpli. În aceste momente grele, bunătatea moldovenilor a strălucit ca o lumină peste întunericul care năpădea dinspre Est, înțelegând că am fi putut fi noi în locul lor, înțelegând că încă nu suntem în afara pericolului, dar că ucrainenii luptă și pentru noi acum. Nu cred că a mai văzut societatea noastră atâta solidaritate ca în primele zile ale invaziei ruse în Ucraina. Oamenii făceau voluntariat neîntrerupt, renunțând la confortul lor pentru cel al vecinilor noștri. Apoi a început valul de ură, posibil comandată și ea de la Kremlin, valul menit să ne dezbine, să ne întoarcem privirile de la drama care se desfășoară lângă noi. Apoi a început lupta pentru sare și multe alte detalii mărunte care ne-au știrbit din elan. S-a mai pierdut din entuziasm, pentru că s-au mai pierdut din forțe, pentru că războiul ne-a obosit pe toți.
Dar peste 100 de mii de refugiați din Ucraina rămân în Moldova. În țară funcționează 93 de centre de primire a refugiaților, cu o capacitate de sub 4000 de locuri. Aproape 5000 de persoane sunt hrănite de Centrul Unic de Gestionare a Crizei. Asta înseamnă că peste 75% din refugiați nu sunt găzduiți de autorități, așa cum se procedează de obicei cu refugiații, ci de oamenii din Moldova. Imaginați-vă 75 de mii de oameni (Cahul, Soroca și Orhei la un loc) care și-au găsit un acoperiș nu în corturi, nu în școli și centre sociale, ci în casele oamenilor ca tine și ca mine. Putem spune că aproximativ 25 de mii de gospodării din țară găzduiesc acum oameni pe care nu-i cunoșteau câteva săptămâni în urmă. Împart cu ei din ceea ce au. Pe acești oameni, care și-au deschis ușile în fața unor străini, se ține țara. Pe cei care nu au stat cu mâinile în sân în fața răului. Desigur, nu putem exagera și generaliza, vor apărea mereu probleme, neînțelegeri și conflicte. Dar nu puteți să-mi spuneți că 25 de mii de familii care primesc refugiați în casele lor, cei mai mulți probabil fără a aștepta nimic înapoi, e puțin.
De mici copii vedem tradiția întâmpinării musafirilor cu pâine și sare. Știm că scoatem ultima bucățică și s-o împărțim cu cel care ne-a bătut la ușă. De la grădiniță învățăm că moldovenii sunt primitori, un stereotip care până nu demult mi se părea învechit și siropos, care nu mai folosește nici măcar sloganelor turistice. Moldovenii sunt primitori. Astăzi știu că e adevărat.
