Larisa Kalik este o jurnalistă originară din Tiraspol. Acum trei ani, ea a lansat o carte despre experiențele traumatizante ale celor ce au trecut prin armata transnistreană. Cartea i-a adus recunoașterea publicului, dar și un dosar penal în regiunea din stânga Nistrului unde locuia. Asta a determinat-o să emigreze în Ucraina, țară care i-a devenit a doua casă. Războiul a prins-o în Kyiv, iar acum Larisa se află în Lviv pentru a documenta viața unui oraș în spatele frontului.
De când a început războiul, în fiecare zi, la Lviv, ajung mii de refugiați din alte regiuni ale țării. Majoritatea pleacă spre granița cu Polonia, iar o parte rămân în oraș – oamenii fug de război.
Trenul
Plec spre Lviv într-un tren aglomerat ce pornește din Cernăuți. Însoțitorii mei de călătorie sunt o femeie cu doi copii și un pastor protestant. El este din Odessa, dar războiul l-a găsit în vestul țării. A decis să rămână în spate frontului, în timp ce Odesa era amenințată de un atac al armatei ruse.
– Acum oamenii au nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, voi încerca să-i învăț să se roage.
Bărbatul se bucură că suntem doar cinci în cupeu. În alte direcții, trenurile sunt atât de aglomerate încât oamenii călătoresc pe coridoare și vestibule. De la începutul războiului, calea ferată ucraineană a transportat milioane de pasageri.
Conducătorii grijulii cer să tragem perdeaua la fereastră. Ne propun ceai și cafea. Femeia și copiii acceptă. Ei trebuie să ajungă în Polonia și apoi în Spania, unde-i așteaptă tatăl și soțul. El este rus. Copiii sunt doi băieți de patru și zece ani. Cel mare are grijă de cel mic, îl ajută, îl consolează. Copiii nu puteau adormi mult timp, dar în curând luminile se sting în tot trenul – călătorim în beznă, pentru siguranță. Băieții adorm.
Trenul merge șase ore. Ajungem la gara Lviv la 2 dimineața. Se aprind luminile. Femeia trebuie să-și trezească fiii – băiețelului mai mare îi este greu să se trezească, dar se scoală din pat fără capricii. Cel mic plânge. De la căldură, somn și lacrimi, obrajii lui se îmbujorează. Fiul mai mare întreabă unde vor merge.
– Mergem să căutăm un autobuz sau să așteptăm un tren spre Polonia. Dacă nu găsim nimic, așteptăm la gară.
Trenul se oprește încet. O ajut pe femeie să coboare valizele pe peron în timp ce ea poartă copilul în brațe.
Orașul ne întâmpină cu zăpada pufoasă. Îmi iau rămas bun de la familie. Sunt sute de astfel de familii pe peron – mame care salvează viețile copiilor lor. La gară, voluntarii oferă ajutor refugiaților – le găsesc locuințe, hrană, îmbrăcăminte, transport. În piața din fața gării sunt montate corturi mari, albe, cu cruce roșie. Cobor de pe peron și sper că femeia va găsi ajutor.
Alarma
Dimineața la Lviv începe cu alarma de atac aerian. Sunetul este lent, vâscos, în creștere. De parcă plânge cineva. Debusolant și înfiorător este doar pentru prima dată. Apoi înțelegi mai bine cum să acționezi: înainte de a merge la culcare, la ieșirea din apartament, trebuie să lași un rucsac cu toate lucrurile importante de care ai nevoie. Pregătești hainele calde lângă pat și te îmbraci bine. Și repede, pe sunetul sirenei, cobori la cel mai apropiat adăpost și aștepți ca totul să se termine și să te întorci din nou acasă.
În adăpost e frig. Dacă stai mult timp, picioarele, mâinile și fața încep treptat să înghețe. Oamenii merg lent și în tăcere. Copiii mici sunt înfășurați în straturi de pături și ținuți în brațe. Fiecare are un rucsac în spate, mulți au pisici în cuști sau un câine în lesă.
Oamenii cu experiență nu neglijează sirena. Pe 12 martie, la Lviv, alarma a sunat la ora 4:35. A durat aproximativ douăzeci de minute. În tot acest timp m-am ascuns în baie, apoi m-am întors în pat. Mai târziu, am citit despre aeroportul aruncat în aer în Luțk și despre exploziile din Ivano-Frankivsk. Aceste orașe se află în apropiere de Lviv. Acum nu mă mai ascund în baie, ci cobor mereu la adăpost. Următoarea sirenă mi-ar putea salva viața.
Lviv
Mulți oameni cunosc Lvivul ca un oraș plin de turiști. Astăzi, orașul e și mai aglomerat, dar puțini cumpără cărți poștale sau suveniruri. Chipurile de pe străzile vechiului oraș sunt neliniștite și obosite.
Sunt zeci de anunțuri pe panouri, pe stâlpi, pe pereți. Localnicii oferă tururi gratuite pentru refugiați. Nu, nu le arată locurile turistice, ci unde se află centrele de ajutor umanitar, locurile unde poți aduce alimente pentru Forțele Armate ale Ucrainei.
La magazinul de arme se formează cozi. Președintele Zelenski a semnat recent actul ce permite civililor să cumpere arme pentru a se apăra de soldații ruși. Bărbații stau mult timp în stradă, iar coada crește.
În clădirea de alături este un tir. Ținta este chipul lui Putin. Bărbații țintesc cu precizie spre fața de pe hârtie.
De la magazinul de arme, merg spre în Piața Rynok, un loc istoric în centrul orașului. Există multe diferențe față de vremurile cu pace: statuile au fost acoperite pentru a fi protejate, în ferestrele de la subsol stau saci cu nisip, iar ferestrele catedralei au fost acoperite cu plăci lucioase de metal. Lucrările continuă în jur, localnicii vor să protejeze și să păstreze istoria Lvivului.
Un bărbat se roagă în Catedrala Dominicană. Își încrucișează mâinile și le ridică la piept. Femeile stau cu mâinile în jos în timp ce copiii lor privesc curioși în jur. Eu stau în spatele tuturor. După rugăciune, bărbatul decide să-mi vorbească.
– Vin aici pentru că nu mai pot fi singur acasă. Am oameni care dorm și în bucătărie.
– Au venit rudele dumneavoastră?
– Toată lumea a venit la mine. Vin aici să mă rog, să ascult liniștea. Crezi că totul se va termina în curând? Ridic din umeri.
Din catedrală ies pe o stradă zgomotoasă – multă presă, refugiați, militari. Vreau să-mi amintesc acest oraș în timp de pace, dar parcă ar fi fost într-o altă viață. Chiar și atunci când sirena tace, în jur e neliniște. O poți găsi și pe rafturile goale din magazine – oamenii cumpără orez, paste, ulei de floarea soarelui, conserve. Ei cumpără alimente cu rezervă. Fructe și legume sunt destule.
Katerina, casieră într-un din magazin de rețea, îmi vorbește în ucraineană în tempou rapid și se plânge:
– Există destule produse în depozite, dar este dificil să le livrezi și să le descarci. Oamenii cumpără în panică, rafturile sunt goale și nu putem livra produsele atât de repede. Acum oamenii pleacă, fie merg la război, fie își dedică tot timpul pentru a-i ajuta pe alții. Nu are cine să aducă produsele. Oamenii nu ar trebui să intre în panică. Dar le este frică. La fel ca și mie.
Ora marțială începe la ora zece, dar mă întorc acasă când începe să se întunece. Ferestrele caselor luminează galben, iar pe geamuri se întrevăd zigzaguri din benzi adezive din hârtie, pentru a proteja în caz de explozie. Înainte de a merge la culcare, îmi las rucsacul la ieșirea din apartament, iar hainele calde – lângă pat. Dacă voi putea dormi liniștit în această noaptea, nu știu.
Foto Larisa Kalik
