Ar trebui dintâi să spun unde este Liberia. Liberia este o țară din nord-vestul Africii – cea mai veche republică democratică modernă de pe continent.
Istoria Liberiei este probabil un pic mai complicată, cu mai multe subtilități decât zice pagina de Wikipedia, și nu am să încerc acum să o povestesc. Dar voi încerca să descriu cât mai scurt câte ceva din istoria țării, pentru a fi mai clară povestea impresionantă a femeilor care au adus pacea în Liberia.
Pentru context
În 1822, aici s-au relocat foștii sclavi din Statele Unite, care vedeau continentul african drept „pământul făgăduinței”, iar în 1847 Liberia și-a declarat independența. Descendenții afroamericanilor au format o clasă elitară care a dominat cele 16 grupuri etnice indigene timp de mai mult de un secol. Aceștia au fost cei care au condus nou formata Republică Liberia până în 1980, când a avut loc o lovitură de stat. Sub conducerea noului președinte, Samuel Doe, în 1989 începe războiul civil, Charles Taylor ducând lupte sângeroase pentru a ajunge la putere. Acesta folosea și copii în război, formând grupuri de soldați cu vârste între 9 și 15 ani, cărora le dădea arme și droguri. În 1996, războiul se încheie, iar un an mai târziu, Taylor este ales președinte al Liberiei.
În 1999, din cauza conducerii sale autocrate și ineficiente, a pornit o nouă rebeliune, condusă de LURD (Liberieni Uniți pentru Reconciliere și Democrație). De facto, această mișcare era formată din baroni ai drogurilor, care, la fel ca Taylor, au înarmat copii și i-au trimis să lupte.
Către 2002, mai mult de 200.000 de persoane au murit.
Unite în fața războiului
Sărăcia, foametea, omorurile și violurile asupra fetelor și femeilor nu conteneau. Unii ziceau că acest război era despre diferențele dintre cei săraci și bogați, alții – că este despre ura dintre diferite grupuri etnice. Totuși, totul ținea de lupta pentru resursele naturale ale țării. „Putere, bani, etnicitate, lăcomie. Însă în capul meu nu există nimic care ar scuza ceea ce le-au făcut ei copiilor Liberiei”, spune asistenta socială Leymah Gbowee în documentarul „Pray the Devil Back to Hell” („Roagă-te ca diavolul să ajungă înapoi în iad”, trad.).
Atunci ea a visat că trebuie să adune femeile, să meargă la biserică și să se roage pentru pace. A invitat și alte biserici să se alăture. Așa a fost creată „Inițiativa femeilor creștine pentru pace”, formată din femei ordinare: mame, bunici, străbunici, surori.
Dar nu s-au oprit aici. Au discutat și cu femeile musulmane și le-au convins că trebuie să-și unească forțele împotriva acestui război. „Un glonț poate să aleagă în cine ajunge? Poate un glonț să facă diferența dintre un creștin și un musulman?”, le spunea comunității de musulmani Asatu Bah Kenneth, ofițeră în Poliția Națională a Liberiei.
Astfel, femeile liberiene au început să facă ceea ce puteau ele să facă mai bine – să discute cu preoții, cu imamii, pentru că ei aveau influență asupra bărbaților din război. I-au amenințat că nu vor mai tăcea. Au discutat și cu soldații, unul câte unul, să lase arma jos, să refuze să lupte.
În aprilie 2003, când războiul se apropia tot mai mult de capitala Monrovia, ele au înțeles că trebuie să facă ceva mai dramatic. Au ieșit în stradă, toate îmbrăcate în alb. Au decis că vor ieși în fiecare zi în piață, mii de femei, în fiecare zi. Era pentru prima dată în istoria Liberiei când femeile musulmane și cele creștine și-au unit forțele în fața tuturor.
Ieșeau cu pancarte și cântau:
„Vrem pace, nu mai vrem război.
Copiii noștri mor , noi vrem pace.
Ne-am săturat să fugim, noi vrem pace.
Ne-am săturat să fugim, noi vrem pace.”
Încercau să înțeleagă ce alte metode de protest pot să utilizeze pentru ca mesajul lor să fie ascultat. Pentru mulți bărbați, sfârșitul războiului începea să însemne și începutul plăcerii lor. Au înțeles că abstinența era una din puținele arme pe care le dețineau, și refuzau să facă sex cu partenerii lor, motivându-i astfel să le ajute în demersul lor.
Negocierile
Războiul escalada, dar niciuna din părțile implicate nu voia să se așeze la masa de negocieri. Atunci, femeile liberiene au scris o declarație publică și au difuzat-o pe toate canalele. Protestele prindeau amploare, tot mai multe femei alăturându-se grupului.
Taylor nu a putut să le mai ignore și a acceptat să înceapă negocierile cu LURD. Acum sarcina femeilor era să-i convingă și pe cei din LURD să se așeze la masa de negocieri. Au plecat în țara vecină, Sierra Leone, acolo unde se aflau conducătorii rebeliunii. Au solicitat susținerea localnicelor și au pus împreună presiune asupra „lorzilor” până acești au acceptat.
În iunie 2003, au început negocierile în Ghana. Ele știau că nu pot să-i lase pe delegați de capul lor, că era nevoie să fie pe loc, să pună presiune în continuu. Au adunat bani și un grup de protestatare au pornit spre Ghana, unde au strâns în jurul lor mai multe femei.
Negocierile se întindeau deja mai mult de 6 săptămâni. Pentru cei participanți, aceasta era mai degrabă o vacanță și nimeni nu voia să urnească procesul din loc. Atunci femeile au decis să blocheze holurile clădirii unde aveau loc negocierile și să nu-i lase pe delegați să plece până nu aduc pacea în Liberia. Pentru a opri poliția să le aresteze, Leymah Gbowee, lidera grupului, „generala”, cum o numeau colegele de protest, a amenințat că se dezbracă în pielea goală, știind că pentru bărbații africani este un mare păcat s-o vadă pe „mama” lor goală. Polițiștii au devenit în scurt timp aliații femeilor, anunțându-le atunci când cineva din delegați încerca să fugă din sală sărind geamul.
Pacea
Vizibilitatea pe care femeile au obținut-o au pus presiune asupra comunității internaționale, care a început să amenințe Liberia că va opri finanțările din extern. Astfel, negocierile nu mai pot fi întinse la nesfârșit. Se decide crearea unui guvern provizoriu, care să organizeze alegeri democratice.
Femeile liberiene revin în țară în aceleași tricouri albe în care au protestat atât de multă vreme. „Cu acest tricou noi suntem foarte puternice”, spuneau ele. Mulțimi de copii se adunau în jurul lor cântând versurile care le-au adus pe mulți în piața din oraș încă în 2002.
În august 2003, în Liberia ajung trupele ONU pentru menținerea păcii, care cu greu se descurcau cu procesul de dezarmare care a început în decembrie. Aceleași femei au intervenit pentru a convinge foștii soldați să lase armele și pentru a evita noi conflicte sângeroase.
Aceleași femei au fost cele care au monitorizat implementarea acordului, au convins lumea să iasă la vot și au votat prima femeie președintă într-o țară africană.
Protestele au încetat oficial după doi ani și jumătate.
Leymah Gbowee, „generala” mișcării femeilor în Liberia, este laureată a premiului Nobel pentru Pace în 2011.
