Larisa a plecat din Kiev acum câteva zile. Nu e sigură ce zi a săptămânii era, pentru că toate s-au amestecat. Da, era 24 februarie, își amintește bubuitura care s-a auzit în depărtare.
Au decis că trebuie să plece imediat. A aruncat în valiză actele, CD-uri cu fotografii, multe alte lucruri esențiale le-a uitat, „pentru că atunci când împachetezi atât de repede nu ai cum să nu-ți scape ceva”, parcă ține să se scuze Larisa.
În mașină a urcat ea împreună cu fiul ei și o prietenă cu alți doi copii minori. Soții au rămas acasă, pentru că cineva trebuie să stea acolo. „Dar noi am plecat pentru că ne temem pentru copii”, spune Larisa.
Dimineața era liniștită, doar ambuteiajele enorme spre ieșirea din oraș dădeau de înțeles că ceva îngrozitor urmează.
Radioul era mereu conectat, să știe ce trasee să ocolească. Iar știrile deveneau tot mai groaznice. În Odesa deja se auzeau explozii, transmiteau reporterii.
Au decis să vină în Moldova, pentru că România li se părea prea departe și ar fi trebuit să ajungă tocmai în Carpați. „Și am auzit că aici există ajutor, că pot să ne dea sfaturi, să ne îndrume, și, sinceră să fiu, ne bazam pe asta. Și vă suntem foarte recunoscători”, ne spune Larisa.
Acum sunt în Otaci, în nordul Moldovei. Scopul este să ajungă în Germania, unde are prieteni care îi așteaptă, dar și în București. „Deja am să-i sun dacă vom face un altfel de traseu, ca să nu ne aștepte. În București, trei familii s-au arătat dispuse să ne primească. Sunt emoționată până la lacrimi.” Totuși, speră că vor reveni acasă cât mai curând. „Dar nimeni nu știe cât timp va dura asta. Nici voi nu știți asta, nici eu nu știu.”
Cel mai dureros lucru acum este că în urmă le-au rămas rudele și soții. „Ne-am lăsat casele și am plecat. Pur și simplu am luat valizele, actele și am plecat. Fiul meu termină școala anul acesta și nici nu înțeleg dacă va mai putea face asta.”
A intervievat Georgeta Carasiucenco
