Război și pace. Țara mea de pe Internet și țara de sub picioare

Ieri a fost o zi ca toate celelalte în orașul unde locuiesc de mai bine de șase ani, la două mii de kilometri de Chișinău și Kiev. Bine, a plouat toată după amiaza, iar oamenii s-au plâns pe vreme și pe primăvara care întârzie să vină.

Dacă m-ai fi urmărit dintr-o parte, singurele mele drame de ieri erau tantrumurile copilului meu de doi ani, supărat că nu poate avea întreg spațiu de joacă doar pentru el sau că laptele din pahar e murdar de cacao.

Deși încercam să păstrez aparențele și calmul, clocoteam a neputință pe interior. Aveam și am un mare gol în piept și un mare război în suflet, într-un oraș cu atâta pace, cu oamenii care își văd liniștiți de cafelele lor. În țara mea de pe Internet se aud explozii, se vorbește, se plânge despre război, frici, fugă. În țara de sub picioare se vorbește despre vreme și, poate, despre benzina care tocmai s-a scumpit. Două țări, la două ore jumătate de zbor, dar acum, parcă, de pe planete diferite.

Un domn, și el la spațiul de joacă cu nepotul său, mă întreabă de unde sunt. Îi zic că-s din Republica Moldova, sigură că mă va întreba despre război, fericită că am găsit două urechi care să-mi audă neputința și durerea. „Aha, da? Și noi am fost iarna aceasta la schiat în Slovacia”, mi-a răspuns senin.

Pentru vestici, suntem estul Europei cu istoria sa încâlcită, cu migranții care le livrează pachetele de pe Amazon și șoferii noștri de TIR care au împânzit șoselele europene. Suntem toți de-o mamă, urmăriți de trecutul nostru sovietic, și vorbim aceeași limbă sau aproape aceeași. Rusa, bineînțeles.

Războiul din Ucraina e la fel de departe pentru europenii din vest precum era războiul din Siria pentru noi, cei din est. Dacă nu se bombardează lângă casa ta, dar la televizor, războiul e departe. Nu ai cum să simți un război la depărtare dacă nu ai oameni dragi care-ți scriu că s-au trezit cu noaptea în cap din cauza exploziilor.

Realitatea lui te pocnește cu prima bomba. Până atunci nu era real, pentru că nu vrem să fie real. Probabil e o formă a minții de autoapărare.

Simt durere pentru cei de acasă, pentru oamenii din Ucraina, și furie pentru ignoranța din jur. Îmi vine să strig din toți plămânii: Chiar puteți să zâmbiți la cafele de parcă acest război nu există, de parcă bombele nu explodează pe casele ucrainenilor, de parcă asta nu se întâmplă atât de aproape cu oamenii care nu au avut norocul să se nască într-o țară privilegiată cu umbrele NATO deasupra capului?

Îmi temperez vocea interioară, rușinată, pentru că și eu sunt unul dintre ei. Și am aproape aceleași privilegii. Plâng, îmi fac griji, nu pot adormi, dar sunt aici, în siguranță. Pentru cei de acasă suntem diaspora fugară care stă la călduț și nu are dreptul să se plângă. Pe bună dreptate. Noi auzim războiul prin difuzorului telefonului, nu la geam.

Mă visez în presă de pe la 15 ani. Tot atunci am început să public în ziare pentru elevi, să particip la proiecte radio. Am fondat reviste studențești, platforme online, ador Social Media. Am dus un blog activ peste zece ani și nu-mi imaginez să treacă o zi fără să scriu câteva rânduri. Am preluat administrarea Moldova.org în 2012 și nu mi-e frică să-l numesc proiectul vieții. Nu mai am timp pentru reportaje, eseuri și toate textele pe care visez să le scriu pentru Moldova.org, dar sunt fericită că pun umărul prin proiectele pe care le dezvoltăm la existența acestei echipe care documentează, scrie și publică materiale cu care ne mândrim.

Preluarea textelor de pe Moldova.org se realizează doar în limita maximă de 2000 de semne, cu 2 link-uri directe spre articolul citat în prima și ultima propoziție a fragmentului preluat. Fotografiile/infograficele de pe platforma moldova.org pot fi preluate în număr de maxim 2 bucăți per material și doar cu menționarea Moldova.org și numele autorului/autoarei.