Ieri a fost o zi ca toate celelalte în orașul unde locuiesc de mai bine de șase ani, la două mii de kilometri de Chișinău și Kiev. Bine, a plouat toată după amiaza, iar oamenii s-au plâns pe vreme și pe primăvara care întârzie să vină.
Dacă m-ai fi urmărit dintr-o parte, singurele mele drame de ieri erau tantrumurile copilului meu de doi ani, supărat că nu poate avea întreg spațiu de joacă doar pentru el sau că laptele din pahar e murdar de cacao.
Deși încercam să păstrez aparențele și calmul, clocoteam a neputință pe interior. Aveam și am un mare gol în piept și un mare război în suflet, într-un oraș cu atâta pace, cu oamenii care își văd liniștiți de cafelele lor. În țara mea de pe Internet se aud explozii, se vorbește, se plânge despre război, frici, fugă. În țara de sub picioare se vorbește despre vreme și, poate, despre benzina care tocmai s-a scumpit. Două țări, la două ore jumătate de zbor, dar acum, parcă, de pe planete diferite.
Un domn, și el la spațiul de joacă cu nepotul său, mă întreabă de unde sunt. Îi zic că-s din Republica Moldova, sigură că mă va întreba despre război, fericită că am găsit două urechi care să-mi audă neputința și durerea. „Aha, da? Și noi am fost iarna aceasta la schiat în Slovacia”, mi-a răspuns senin.
Pentru vestici, suntem estul Europei cu istoria sa încâlcită, cu migranții care le livrează pachetele de pe Amazon și șoferii noștri de TIR care au împânzit șoselele europene. Suntem toți de-o mamă, urmăriți de trecutul nostru sovietic, și vorbim aceeași limbă sau aproape aceeași. Rusa, bineînțeles.
Războiul din Ucraina e la fel de departe pentru europenii din vest precum era războiul din Siria pentru noi, cei din est. Dacă nu se bombardează lângă casa ta, dar la televizor, războiul e departe. Nu ai cum să simți un război la depărtare dacă nu ai oameni dragi care-ți scriu că s-au trezit cu noaptea în cap din cauza exploziilor.
Realitatea lui te pocnește cu prima bomba. Până atunci nu era real, pentru că nu vrem să fie real. Probabil e o formă a minții de autoapărare.
Simt durere pentru cei de acasă, pentru oamenii din Ucraina, și furie pentru ignoranța din jur. Îmi vine să strig din toți plămânii: Chiar puteți să zâmbiți la cafele de parcă acest război nu există, de parcă bombele nu explodează pe casele ucrainenilor, de parcă asta nu se întâmplă atât de aproape cu oamenii care nu au avut norocul să se nască într-o țară privilegiată cu umbrele NATO deasupra capului?
Îmi temperez vocea interioară, rușinată, pentru că și eu sunt unul dintre ei. Și am aproape aceleași privilegii. Plâng, îmi fac griji, nu pot adormi, dar sunt aici, în siguranță. Pentru cei de acasă suntem diaspora fugară care stă la călduț și nu are dreptul să se plângă. Pe bună dreptate. Noi auzim războiul prin difuzorului telefonului, nu la geam.
