Pentru generația mea, războiul e o experiență cinematografică sau, poate, o simulare a unui joc video. Avem sentimentul că libertățile pe care le avem acum sunt cu noi dintotdeauna, iar statul, deși impotent în multe situații, ar fi de partea noastră dacă ni s-ar întâmpla ceva rău. Ești furat, alungat din propria casă? O fi poliția și justiția corupte, dar n-au cum să nu te protejeze într-un caz atât de evident, cu toate dovezile de partea ta.
Avem un sentiment de protecție chiar și atunci când suntem conștienți că instituțiile statului sunt departe de a fi perfecte. E ca un părinte care te mai abuză uneori, dar sigur ar fi de partea ta dacă baieții mai mari de la școală te-ar bate. De asta, poate, războiul pare neverosimil, chiar dacă e la câteva sute de kilometri distanță de tine. Cum adică să fii obligat să mergi pe front, cum să fugi de acasă doar cu actele și poate câteva fotografii de familie? Cum să fii furat, rănit în 2022 pe continentul care terminase jocul de-a trasatul granițelor hăt în secolul trecut?
În război dispare orice protecție, dispare și speranța că are cine să te protejeze. Doar gândul la asta îmi trezește anxietate. Probabil anume acest gând ne face să refuzăm să credem că asta se întâmplă, pe bune. Cât de aproape trebuie să fie un război ca să fie aproape?
N-am fost pe front, n-am mers cu arma la șold, dar conceptul de război mi-e atât de familiar, încât strâmbam din nas de fiecare dată când în vreo gașcă de-a mea suna banalul „cât de norocoși suntem că nu am cunoscut războiul”, cu referire la vreo știre despre o explozie în Siria sau Afganistan. Războiul nu e doar conflictul armat, războiul e o experiență atât înfricoșătoare și complexă, încât produce urmări asupra mai multor generații la rând.
Războiul se termină odată și odată, dar rămân atât de multe frici, amintiri care nasc coșmaruri ani la rând, conflicte în familie și-n comunitate, nemaivorbind de dramele soțiilor care și-au pierdut soții și copiilor care și-au pierdut tații.
Citește și: Copiii războiului de pe Nistru (I)
Prima mea amintire e din iunie ’92. Aveam doi ani jumătate. Încă nu sunt sigură dacă e prima mea amintire conștientă sau o simt ca amintire pentru că am auzit-o de atâtea ori povestită de cei din familie.
Cert e că o simt atât de vie, vizualizez atât de exact fiecare detaliu, încât m-aș simți ofensată dacă cineva mi-ar zice că oamenii nu pot avea amintiri atât de devreme.
La fântâna de pe uliță ne aștepta o mașină mare. Era mașina lui nenea Andrei, cu care transporta muncitorii pe câmp. Câmpurile erau goale, deși porumbul se sufoca în buruieni. Nu era vreme de prășit, era vreme de război. Oamenii stăteau ascunși prin casele, în beciuri, rugându-se să nu ajungă gloanțele în curtea lor.
Citește și: Copiii războiului de pe Nistru (II)
Pericolul era atât de aproape, satul meu fiind la mai puțin de zece kilometri de Tighina, acolo unde se duceau luptele grele. Fîrlădeni e lipit de satul Gîsca, atât de lipit, încât niciodată n-a fost clar dacă familia prietenilor mei din copilărie locuiește în prima casă din Fîrlădeni sau în ultima casă din Gîsca. Din sate siameze s-au trezit în localități care luptau pe baricade diferite. Aveau frați și cumătri în celălat sat, iar războiul nu le-a dat de ales. Trebuiau să-și îndrepte armele unii împotriva altora.
Când împușcăturile se întețiseră, iar noutățile despre consătenii uciși pe front veneau în fiecare zi, consiliul proaspăt creat în mahalaua bunicului a decis unanim că cei mai vulnerabili, femeile și copiii, trebuie să plece.
Războiul nu știa că soția lui nenea Andrei, tanti Vera, se apucase să încingă un cuptor de pâine în acea zi. Dar nu mai era timp pentru asta. Am urcat în remorca mașinii și ne-am aciuat grămăjoară lângă vasul mare din aluminiu plin vârf cu aluat. Mama și bunicul meu au rămas acasă. Nu era loc pentru toată lumea. Eu cu bunica și mătușa mea, vecinele cu care spărgeam semințe la drum în duminicile cu pace, camarazii mei de joacă – peste 20 de persoane – toți erau sus, în remorcă, gata de refugiere.
Filmul meu se rupe aici. Nu-mi aduc aminte cum a fost drumul într-o mașină hodorogită cu remorcă, cum am lăsat în urmă satul care bubuia. Imaginea cu aluatul proaspăt plămădit pe care l-am luat cu noi mă urmărește și acum și o văd de fiecare dată când amestec făină cu apă. Noi toți, speriați, și aluatul care urma să devină pâine, urmându-ne. Am ajuns în satul Geamăna, acolo unde o familie ne-a găzduit pe toți. Gazdele noastre au pornit focul în cuptor, iar în scurt timp noi, copiii, primisem câte o bucată mare, rumenă și fierbinte de pâine. Am primit de la gazde o pereche de ciupici pe care bunicii mei i-au păstrat după asta încă mult timp, ca să ne amintească de acea zi și de război. De parcă ai putea să-l uiți vreodată.
Nu am alte amintiri legate de războiul propriu-zis, însă am înțeles că el nu pleacă așa, pur și simplu, odată cu ultima tragere. Urmele sale sunt peste tot. De fiecare dată când urcam în podul casei, vedeam aceleași urme de gloanțe. În satul vecin, Gîsca, dar mai ales în Tighina, au rămas blocuri cu pereții găuriți sau în ruine după explozii. Au fost menținute așa mulți ani, o parte din ele până astăzi, ca să amintească localnicilor că „naționaliștii moldoveni” au pornit războiul.
Războiul revenea în discuțiile de familie mai des decât mi-aș fi dorit. Avem prieteni rămași fără tată. Când ne adunam la mesele de sărbători, rar se lăsa fără discuții tensionate, mai ales că avem atât de multe rude care, locuind în Tighina, au fost prinse într-un război care nu era al lor. Rude care au fost nevoite să adopte o nouă identitate, să se îndepărteze de propria limbă pentru a nu atrage atenția în orașul lor devenit parte a autoproclamatei republici transnistrene după vara lui ’92.
Am înțeles atunci, în copilărie, că nu există câștigători în cazul războiului. Că nu există alb și negru, nu există agresor și victimă atunci când un război e alimentat din exterior, iar cei care luptă sunt prinși într-o luptă geopolitică pe care nu și-au dorit-o. Am auzit atât de multe povești despre oameni care s-au îmbogățit în timpul războiului, furând din casele celor care au fugit în grabă doar cu actele după ei. Am crescut urmărind hoți transformați în eroi și răsplătiți cu medalii și am crescut împreună cu cei care și-au cunoscut tatăl doar din fotografii, adevărații eroi.
Scenariul transnistrean se repetă acum în estul Ucrainei, așa cum l-am văzut în reluare și în alte foste republici sovietice. E real și e aproape, mai aproape decât ne-am fi dorit.
