1. În multe armate ale lumii există persoane membre ale comunității LGBTQ+ (și asta nu ar trebui să conteze!)
În majoritatea țărilor occidentale, comunitatea LGBTQ+ este prezentă în armatele naționale. Chiar și în unele țări precum Brazilia, Chile, Africa de Sud sau Israel, unde religia are un rol extrem de important, există persoane gay în armatele acestora. În Statele Unite a existat o perioadă politică de „Dont ask, don’t tell” (din engleză: „Nu întreba, nu spune”). Deși aceasta a fost instituită pentru a proteja militarii de discriminare, ea limita accesul persoanelor din comunitatea LGBTQ+ în armată. Cert este că în armată au existat, există și vor exista persoane cu diferite orientări sexuale și identități de gen. Ca să te convingi de acest lucru, e suficient să cauți pe google „Sacred Band of Thebes”.
2. Statul nu are nevoie de certificat medical pentru a demonstra orientarea sexuală
Un certificat medical presupune că e vorba de o boală, iar Asociația Americană de Psihiatrie a scos diagnosticul „homosexual” din Manualul de Diagnostică și Statistică încă din 1973.
3. Statul nu poate să ceară nici un fel de alt document sau poze care să demonstreze ceva mai mult decât este prezentat în actul de identitate
Anul trecut, Republica Moldova a fost condamnată din nou pentru încălcarea drepturilor omului. Cu nouă ani în urmă, un tânăr a încercat să se angajeze în calitate de chelner, însă a fost refuzat, pentru că era rom. El s-a adresat la Comitetul ONU pentru Eliminarea Discriminării Rasiale. Una dintre greșelile admise de către instanțele de judecată moldovenești a fost că au obligat persoana discriminată să aducă documente care să-i demonstreze etnia romă. Avocatul tânărului a scos în evidență, în fața Comitetului, că potrivit jurisprudenței, este suficient să te autoidentifici. „Este excesiv să soliciți de la un om să demonstreze asta. Poți să fii tu cu dizabilitate, homosexual, rom, evreu, român – nu e nevoie de documente care să demonstreze asta”, a declarat Dumitru Petru Sliusarenco pentru Moldova.org.
4. Problemele armatei cu disciplina recruților dă în clocot, cu urmări tragice
În cadrul unui interviu, comandantul Armatei Naționale, colonelul Eduard Ohladciuc, spunea că „Dedovșcina noi o numim «relații neregulamentare». Doar un comandant are dreptul să dea indicații unui soldat. (…) . Totuși, admit că sunt astfel de cazuri, dar ele nu se tolerează în armată”. Acest fenomen de „relații neregulamentare” se manifestă, potrivit puținelor mărturii, prin violență și tratament umilitor la care sunt supuși noii recruți de către cei mai vechi în serviciu. Ultimii au porecla „dezi” (din rusă, „дед”). Comandanții armatei tot timpul au negat sau au diminuat existența sau manifestarea acestui fenomen. În ultima perioadă, paralel cu cazul lui Marin Pavlescu, armata a avut și alte cazuri similare, unde este deja vizibilă problema de disciplină a recruților.
La sfârșitul lunii ianuarie, doi soldați au fugit de pe poligonul de la Bulboaca unde făceau serviciul militar. Ambii au revenit în unitate pe 30 ianuarie și 1 februarie, iar Ministerul Apărării a anunțat că a pornit o anchetă internă. Cei doi erau colegi de unitate cu Marin Pavlescu.
La începutul lunii ianuarie, un tânăr de 21 de ani a fost ucis în bătaie de doi soldați în Chișinău. Soldații, aflați în permisie, ambii în vârstă de 20 de ani, l-au bătut deoarece acesta a refuzat să le dea țigări.
Avocata care-l reprezintă pe Marin Pavlescu a declarat că, potrivit documentelor prezentate, în Brigada nr. 2 nu sunt recruți emoțional stabili. După evaluarea psihologică primară, recruții sunt grupați în trei categorii: R1 – emoțional stabili/responsabili, R2 – stabilitate emoțională joasă/agresivi conflictuali și R3 – instabilitate emoțională înaltă/necesită supraveghere. În grupul R1 sunt doar câte 1 sau 2 persoane din 65 încorporați.
După toate cele întâmplate, Oficiul Avocatului Poporului a întreprins o vizită în Brigada nr. 2, rezultatele urmează să fie publicate mai târziu.
5. Dezertarea este o încălcare a legii. Abuzul, discriminarea pe criterii de orientare sexuală, la fel
Dezertarea presupune (alin. (1) art. 371 CP RM) părăsirea de către un militar sau un rezervist a unității militare sau altor instituții din subordinea armatei, ca să scape de serviciul militar. Dacă nu se întoarce din permisie, din misiune, din concediu sau dintr-o instituție curativă, la fel, este considerată dezertare.
Totuși, alineatul 5 al aceluiași articol spune că militarul care a dezertat pentru prima dată „în urma unui concurs de împrejurări grele” se liberează de răspundere penală.
O luăm pe rând:
a) Colegii militari ai lui Marin Pavlescu au aflat despre orientarea sexuală după ce discuția lui cu iubitul a fost înregistrată fără permisiunea lui, iar informația privată a fost făcută publică.
Art. 8 al Convenției Europene a Drepturilor Omului apără taina vieții private și a celei intime a oricărei persoane. Acest articol apără atât dreptul de a nu fi înregistrat în secret, cât și dreptul de a nu fi difuzate aceste înregistrări. Și mai există articolul 177 din Codul Penal despre „încălcarea inviolabilității vieții private”, care spune că răspândirea cu bună știință a informațiilor ocrotite de lege despre viața personală ce constituie secret personal sau familial al altei persoane fără consimțământul ei se pedepsește penal.
Ministerul Apărării a infirmat faptul că a fost făcută vreo înregistrare. Dar tot cei din Armată știu cine este iubitul lui Marin, în ce instituție învață, ce vârstă are.
b) Marin a fost supus violenței fizice de către militari – „M-a lovit cu un pumn în piept și mă ținea de gât…” -, și a fost hărțuit de superior. Totuși, Ministerul Apărării a declarat că nu există dovezi de hărțuire, tratament inuman, violență fizică, verbală și psihologică. Asta, în timp ce ultimele dezertări din armată demonstrează tratamentul inuman la care ar fi fost supus și Marin.
Plus la toate, dezertarea din armată este una dintre cele mai frecvente infracțiuni comise de către militarii în termen. Avocata lui Marin Pavlescu, Doina Ioana Straisteanu, a mai declarat că „militarii pe contract și «dezii» sunt cei care instigă la discriminare și comit abuzuri”.
Un alt articol din Codul Penal prevede pedeapsa cu închisoarea de la 2 la 6 ani pentru cauzarea intenționată a unei dureri, suferințe fizice sau psihice, care reprezintă tratament inuman ori degradant de către o persoană publică sau […] orice altă persoană care acționează cu titlu oficial […]. Dar Ministerul a declarat că „nu există dovezi”, nici pentru hărțuirile de către colegii militari, dar nici de către superiori.
Un articol de Ștefan Grigorița și Georgeta Carasiucenco
Sursă foto: facebook.com/Marin Pavlescu, ilustrație de Ecaterina Buruiană
