Când tata a plecat…
Cum despărțirea părinților ne influențează la maturitate
Focuri de artificii zgomotoase urmărite de pe umerii lui tata. Mersul cu bicicleta până la prima căzătură. Arcurile și săgețile din crengi. Primele patine albe, să aluneci pe lacul înghețat de lângă casă. Prima păpușă Cindy (care trebuia, de fapt, să fie Barbie). Primul om beat pe care l-ai văzut. Prima înjurătură și lovitură aruncată asupra celor la care ții cel mai mult. Prima persoană cu neajunsuri pe care ai iubit-o… Dar care este amintirea ta legată de tata?
De unde culegi amintirile cu el când nu mai este lângă tine de când tu aveai zece, șase, trei ani sau poate nici nu te-ai născut? De unde iei exemplele de relații pozitive sau negative? Cum înțelegi că ceva îți lipsește? Când simți că ești un copil abandonat sau poate unul foarte fericit, chiar și în lipsa unuia din părinți?
De unde culegi amintirile cu el când nu mai este lângă tine de când tu aveai zece, șase, trei ani sau poate nici nu te-ai născut? De unde iei exemplele de relații pozitive sau negative? Cum înțelegi că ceva îți lipsește? Când simți că ești un copil abandonat sau poate unul foarte fericit, chiar și în lipsa unuia din părinți?
Zero ani
Părinții Dorinei s-au întâlnit timp de două luni înainte să decidă să se căsătorească. Tot atât le-a trebuit să se despartă. Mama Dorinei a trecut cumva peste plecarea bărbatului pe care l-a ales să-i fie soț, dar oamenii din sat nu au vrut să-l ierte, și nici să uite. De fiecare dată când întâlneau femeia care purta sub inimă un prunc îi plângeau de milă. Era singură și urma să aibă un copil.
Dorina nu a auzit-o niciodată pe mama să-i vorbească de rău despre tatăl ei. El nu a venit s-o vadă când a învățat să facă primii pași, nu a venit nici când a mers la grădiniță, apoi la școală. Familia doar cu mama i se părea minunată. Se bucura de afecțiunea din partea ei și a buneilor. Iar „tată” nu se regăsea în vocabularul de cuvinte pe care-l adunase Dorina. Nu îi putea da o definiție clară și nici nu a simțit nevoia să o caute.
Dorina nu a auzit-o niciodată pe mama să-i vorbească de rău despre tatăl ei. El nu a venit s-o vadă când a învățat să facă primii pași, nu a venit nici când a mers la grădiniță, apoi la școală. Familia doar cu mama i se părea minunată. Se bucura de afecțiunea din partea ei și a buneilor. Iar „tată” nu se regăsea în vocabularul de cuvinte pe care-l adunase Dorina. Nu îi putea da o definiție clară și nici nu a simțit nevoia să o caute.
Psihoterapeuta Mariana Boaghe susține că în cazul unui divorț sănătos (când copilul nu este pus la mijloc și nu se manipulează cu sentimente și învinuiri), copiii s-ar putea să nu fie deloc afectați de această despărțire între părinți, în timp ce un divorț toxic poate lăsa copiilor răni emoționale adânci, necicatrizate nici la maturitate. În acest caz, acest eveniment contribuie la dezvoltarea anumitor frici la maturitate, cum ar fi frica de a se implica în relații mai profunde și de a crea un atașament.
Vârsta cea mai sensibilă, spune psihoterapeuta, este de până la 9 ani, până se formează conștiința de sine la copil. Până atunci, însă, copilul nu are capacitatea să analizeze corect tot ceea ce i se întâmplă.
Vârsta cea mai sensibilă, spune psihoterapeuta, este de până la 9 ani, până se formează conștiința de sine la copil. Până atunci, însă, copilul nu are capacitatea să analizeze corect tot ceea ce i se întâmplă.
„Respectiv, se spune că ceea ce se întâmplă până la 9 ani este fundamental și are un impact foarte mare asupra sănătății mintale, dar și asupra relațiilor pe care le dezvoltă viitorul adult.”
Mariana Boaghe
psihoterapeută
Dar oamenii din sat nu acceptau normalitatea clădită în familia copilei și îi spuneau: «Aaa, tatăl tău te-a lăsat? Nu a mai venit să te vadă? Aaa, el nu te sună? Aaa, el nu te caută...». „Anume asta mă rănea cel mai mult. Mila lor mă poziționa ca o jertfă, deși eu nu mă simțeam abandonată și nici că aș fi pierdut ceva”, povestește tânăra a cărei copilărie și adolescență nu au fost marcate de divorțul părinților, ci de „grija” oamenilor din sat, care o sufoca și crea un ghem de ură față de bărbatul care a venit la ușa ei doar de două ori: când avea cinci ani, apoi când era o adolescentă rebelă în căutarea independenței. „Aveam 14 ani când mi-a zis că ar vrea să vorbim”, își amintește Dorina.
Era curioasă să-l vadă, voia să-l întrebe cum este să ai un copil pe care să nu vrei să-l cunoști. O aștepta cu un buchet de crini înfofoliți în folie strălucitoare. Se aștepta să găsească un tată, dar s-a ciocnit cu un om gata să o judece, să vină cu o listă de reguli, dornic să-și impună autoritatea, lucru pe care nu putea să-l accepte după atâția ani în care nici măcar nu l-a știut, deși trăia foarte aproape.
Era curioasă să-l vadă, voia să-l întrebe cum este să ai un copil pe care să nu vrei să-l cunoști. O aștepta cu un buchet de crini înfofoliți în folie strălucitoare. Se aștepta să găsească un tată, dar s-a ciocnit cu un om gata să o judece, să vină cu o listă de reguli, dornic să-și impună autoritatea, lucru pe care nu putea să-l accepte după atâția ani în care nici măcar nu l-a știut, deși trăia foarte aproape.
„Niciodată nu m-am gândit ce bine ar fi fost dacă am fi trăit împreună, dacă aș fi avut și eu un tată și o familie „completă”. Probabil, dacă ei ar fi divorțat când aș fi fost mai mare, asta m-ar fi afectat. Iar așa, eu am fost un copil fericit care nu și-a crescut ura sau frica față de bărbați sau de întemeierea unei familii. Nu știu dacă este vreo formulă de a fi fericită, dar cu siguranță că este foarte important să nu crești în certuri și neînțelegeri”, spune tânăra. Însă chiar și acum cei din sat știu cum să-i reamintească de faptul că a crescut fără tată: «Ei, dacă ai fi crescut cu un tată, demult te-ai fi măritat».
Un an și jumătate
A simțit lipsa tatălui când și-a format propria familie. A fost un dor care a mistuit-o mult timp, un dor pentru cel pe care nici măcar nu-l ținea minte. Avea un an și jumătate când părinții s-au despărțit.
După ce crescuse și urma să devină mamă, Miroslava a înțeles cât de mult este marcat un copil care crește fără un părinte. „Pentru mine lipsa tatălui rămâne o traumă psihologică care îmi încurcă mult în viață! Dintotdeauna am avut un gol, un neajuns, o frică, dar nu i-am dat un nume. Nu am avut un exemplu de bărbat în viața mea, care să-mi facă mai simplă alegerea partenerului perfect”, constată femeia. Potrivit ei, anume acest gol și frica de a fi singură a grăbit-o să se căsătorească „mult prea devreme”, crede ea. Avea impresia că a făcut alegerea corectă, dar nu a fost. „Nu am simțit niciodată sprijin din partea soțului, deși gândeam că ar trebui să mi-l ofere. Am înțeles că am ales greșit după nașterea primului copil”, povestește Miroslava. A luptat mult pentru familia pe care tocmai și-o clădise. Voia să o păstreze, până într-o zi, când a înțeles că o luptă nu poate fi dusă de unul singur.
După ce crescuse și urma să devină mamă, Miroslava a înțeles cât de mult este marcat un copil care crește fără un părinte. „Pentru mine lipsa tatălui rămâne o traumă psihologică care îmi încurcă mult în viață! Dintotdeauna am avut un gol, un neajuns, o frică, dar nu i-am dat un nume. Nu am avut un exemplu de bărbat în viața mea, care să-mi facă mai simplă alegerea partenerului perfect”, constată femeia. Potrivit ei, anume acest gol și frica de a fi singură a grăbit-o să se căsătorească „mult prea devreme”, crede ea. Avea impresia că a făcut alegerea corectă, dar nu a fost. „Nu am simțit niciodată sprijin din partea soțului, deși gândeam că ar trebui să mi-l ofere. Am înțeles că am ales greșit după nașterea primului copil”, povestește Miroslava. A luptat mult pentru familia pe care tocmai și-o clădise. Voia să o păstreze, până într-o zi, când a înțeles că o luptă nu poate fi dusă de unul singur.
Amintirile cu tata au fost cele care au încălzit-o când îi era trist. Deși l-a văzut doar de câteva ori, este convinsă că el a ținut mult la ea. De aceea, l-a căutat pe rețelele de socializare, a trimis scrisori și la emisiunea „Жди меня”, dar nu a mai aflat nimic.
Iar acum, înconjurată de copiii ei, cu o privire senină și blândă răscolește în amintirea sa momentul în care un bărbat a pășit nesigur în ogradă. Avea un chip străin, dar totuși parcă atât de cald și de apropiat. Cineva din casă i-a spus că acesta e tatăl ei. Împreună au mers într-un magazin de unde a putut să-și ia orice voia. Tata i-a adus și niște rochii „în care m-am simțit cea mai frumoasă din sat… Atunci l-am văzut ultima dată”, zâmbește ea timid.
Iar acum, înconjurată de copiii ei, cu o privire senină și blândă răscolește în amintirea sa momentul în care un bărbat a pășit nesigur în ogradă. Avea un chip străin, dar totuși parcă atât de cald și de apropiat. Cineva din casă i-a spus că acesta e tatăl ei. Împreună au mers într-un magazin de unde a putut să-și ia orice voia. Tata i-a adus și niște rochii „în care m-am simțit cea mai frumoasă din sat… Atunci l-am văzut ultima dată”, zâmbește ea timid.
Trei ani
„Eu eram fata tatei, eram foarte atașată de el și nu puteam înțelege de ce, într-o zi, el a dispărut”, își începe povestea Alexandra.
Toți îi spuneau că tatăl este plecat la lucru peste hotare. Primea scrisori și daruri de la el, fără să-l vadă. La șapte ani a aflat că este în detenție, iar părinții au divorțat. „Oricum îl iubeam și voiam să-l vizităm. Mă gândeam că poate așa îi voi împăca pe părinți, iar mama nu va mai trebui să meargă la muncă peste hotare și voi avea și eu, în sfârșit, o familie unită, ca și ceilalți”, recunoaște ea.
Toți îi spuneau că tatăl este plecat la lucru peste hotare. Primea scrisori și daruri de la el, fără să-l vadă. La șapte ani a aflat că este în detenție, iar părinții au divorțat. „Oricum îl iubeam și voiam să-l vizităm. Mă gândeam că poate așa îi voi împăca pe părinți, iar mama nu va mai trebui să meargă la muncă peste hotare și voi avea și eu, în sfârșit, o familie unită, ca și ceilalți”, recunoaște ea.
După eliberare, tata a venit să fie aproape de Alexandra. Peste puțin timp, însă, a dispărut din nou. „Eram un copil care aștepta și credea în tot ce spunea el. Era tăticul meu iubit… Însă, după a doua plecare, mi-am zis că e un trădător”, își amintește Alexandra.
Supărarea a crescut când el s-a recăsătorit și a început să crească „un copil străin, dar nu pe mine”. În urmă cu câțiva ani, Alexandra s-a întâlnit de câteva ori cu tatăl ei. Atunci i-a vorbit despre durerea pe care a simțit-o din cauza plecărilor lui. „I-am spus tot ce aveam pe suflet, am plâns, mă simțeam epuizată ca o lămâie stoarsă, dar următoarea zi am înțeles că nu îl urăsc și nu mai am nicio supărare. Am înțeles că el nu se va schimba și nu va mai fi niciodată tăticul meu iubit, cel care a fost până la 3 ani", spune ea.
Supărarea a crescut când el s-a recăsătorit și a început să crească „un copil străin, dar nu pe mine”. În urmă cu câțiva ani, Alexandra s-a întâlnit de câteva ori cu tatăl ei. Atunci i-a vorbit despre durerea pe care a simțit-o din cauza plecărilor lui. „I-am spus tot ce aveam pe suflet, am plâns, mă simțeam epuizată ca o lămâie stoarsă, dar următoarea zi am înțeles că nu îl urăsc și nu mai am nicio supărare. Am înțeles că el nu se va schimba și nu va mai fi niciodată tăticul meu iubit, cel care a fost până la 3 ani", spune ea.
Divorțul părinților și plecarea tatălui sau a mamei din viața copilului poate să-i schimbe percepțiile și să dezvolte o traumă a abandonului, care va putea fi simțită și vizibilă când acesta va crește și va ajunge să-și clădească, cărămidă cu cărămidă, propriile relații intime și propria familie. „În interiorul lui se creează o rană foarte mare, ca o fântână seacă, pe care încerci să o umpli, dar apa parcă se duce nicăieri. Și parcă vrei ca cineva să fie acolo pentru tine, dar, pe de altă parte, îți e teamă că vei fi abandonat. Astfel, nu poți să creezi relații strânse, apropiate”, explică Mariana Boaghe.
Potrivit ei, în acest caz se recomandă ca persoana să facă psihoterapie și să încerce să-și „umple propria fântână cu apă” înainte de a încerca să lege relații. „Este vorba de conștientizarea a ceea ce se întâmplă și integrarea unor conținuturi din trecut care nu au fost conștientizate până la urmă, pentru a înțelege ce ți s-a întâmplat atunci. Pe această bază devii conștient de rana ta, știi care sunt modalitățile de alinare a durerii, cum poți tu însuți să pui apă în fântâna ta. Apoi, să poți să-ți găsești și un partener care să nu fie nevoit să pună apă într-o fântână secată”.
Potrivit ei, în acest caz se recomandă ca persoana să facă psihoterapie și să încerce să-și „umple propria fântână cu apă” înainte de a încerca să lege relații. „Este vorba de conștientizarea a ceea ce se întâmplă și integrarea unor conținuturi din trecut care nu au fost conștientizate până la urmă, pentru a înțelege ce ți s-a întâmplat atunci. Pe această bază devii conștient de rana ta, știi care sunt modalitățile de alinare a durerii, cum poți tu însuți să pui apă în fântâna ta. Apoi, să poți să-ți găsești și un partener care să nu fie nevoit să pună apă într-o fântână secată”.
Plecările repetate ale tatălui și faptul că nu știa nimic despre el ani la rând a făcut-o să vrea să se descurce mereu singură. „Voiam să demonstrez că sunt puternică, nu mi-e frică de nimic și să țin totul sub control. Mi-a fost foarte greu în relații, eram sceptică și nu aveam încredere în nimeni. Chiar și relația cu soțul a fost una dificilă la început. El nu înțelegea de ce sunt așa distantă, rece, neîncrezătoare, până nu i-am povestit această istorie. Atunci el mi-a spus: «Eu nu sunt și nu voi fi niciodată ca tatăl tău!»”, iar acest lucru a liniștit-o și i-a permis să respire ușurată.
Șase ani
Iuliana nu a reușit să adune prea multe amintiri cu tatăl ei. Avea șase ani când părinții au decis să se despartă. A fost doar decizia lor, pe care nu au știut să i-o explice. „Nu înțelegeam ce se întâmplă. Încercam să-i împac. Eram uimită că tata a plecat la altcineva. Nu știam de conflictele lor. Părinții nu au discutat cu mine despre asta. De parcă s-a întâmplat și gata”, povestește tânăra.
Ca să treacă mai ușor peste această perioadă de împărțit lucruri și reproșuri aruncate, Iuliana a fost dusă la bunei. „Tata venea uneori să mă vadă. Apoi nu a mai venit”. A urmat perioada în care se simțea vinovată de despărțirea lor. Nu a durat mult până a început să se întrebe: „Nu merit să am și eu un tată? Asta m-a traumat pe viață”, recunoaște Iuliana după mulți ani.
Ca să treacă mai ușor peste această perioadă de împărțit lucruri și reproșuri aruncate, Iuliana a fost dusă la bunei. „Tata venea uneori să mă vadă. Apoi nu a mai venit”. A urmat perioada în care se simțea vinovată de despărțirea lor. Nu a durat mult până a început să se întrebe: „Nu merit să am și eu un tată? Asta m-a traumat pe viață”, recunoaște Iuliana după mulți ani.
Pentru liniștea emoțională a unui copil, în timpul divorțului, părinții trebuie să discute cu el onest, folosind fraze simple și pe înțelesul lui despre acea despărțire. În caz contrar, copilul are să-și creeze în minte tot felul de scenarii groaznice, în care are să se simtă vinovat pentru despărțirea părinților și tristețea lor.
„Greșeala numărul unu pe care o fac adulții este să-i spună copilului de 3, 4, 5, 7 ani că este prea mic și nu înțelege prea multe.”
Mariana Boaghe
psihoterapeută
Însă, deși cei mici încă nu au bine dezvoltat limbajul, partea nonverbală este foarte puternică. Astfel, toate emoțiile pe care le trăiește adultul, copilul le simte și le trece prin el. De aceea, de multe ori, în acea perioadă poate deveni mai agitat și irascibil, preluând stările pe care le au părinții în relațiile lor.
„Copiii cu vârsta de până la 6 ani cred că toate lucrurile se întâmplă din cauza lor. Astfel, el își spune: părinții divorțează din cauza mea; eu nu am făcut ceva bine; eu am greșit; eu nu sunt cuminte; eu nu sunt un copil bun… Toate astea se întâmplă la nivel inconștient, însă îl afectează foarte mult și în viața de adult. De aceea, este necesar ca părinții să fie sinceri și să le explice copiilor că este greu, că e dureros, că e suferință, dar asta nu înseamnă că părinții îi iubesc mai puțin. Discuțiile astea cu copiii sunt fundamentale, orice vârstă nu ar avea ei”, subliniază psihoterapeuta.
„Copiii cu vârsta de până la 6 ani cred că toate lucrurile se întâmplă din cauza lor. Astfel, el își spune: părinții divorțează din cauza mea; eu nu am făcut ceva bine; eu am greșit; eu nu sunt cuminte; eu nu sunt un copil bun… Toate astea se întâmplă la nivel inconștient, însă îl afectează foarte mult și în viața de adult. De aceea, este necesar ca părinții să fie sinceri și să le explice copiilor că este greu, că e dureros, că e suferință, dar asta nu înseamnă că părinții îi iubesc mai puțin. Discuțiile astea cu copiii sunt fundamentale, orice vârstă nu ar avea ei”, subliniază psihoterapeuta.
Era tristă când tații își aduceau copiii la școală, erau lângă ei la sărbători sau la careuri. „Iar eu eram singură. După divorț, mama a plecat la lucru peste hotare”, spune ea, recunoscând că mereu a fost invidioasă pe familiile „complete”, iar această despărțire a părinților a făcut-o să crească într-un adult căruia îi este mereu frică că va fi părăsită. „Se va întoarce cu spatele și va pleca, pur și simplu… Știu de unde se trage această spaimă”, suspină încet, privind cu tristețe spre mâinile sale, înțelegând după mulți ani că decizia părinților, totuși, a fost una corectă - nu poți să forțezi lucrurile care nu au cum să mai funcționeze. „Și pentru mine asta e o lecție de viață: dacă nu merge, atunci trebuie să găsești un alt om potrivit pentru tine”.
Amintirea cea mai colorată cu tata este când a venit la 8 martie și i-a dat o bucătărie pentru copiii - cadou pe care și l-a dorit de mult timp. În rest, au rămas foarte multe întrebări nerostite. „Nu am avut curajul să-l întreb de ce nu a comunicat cu mine. Și acum încă mă simt de parcă aș fi a nimănui. Desigur, este mama, însă rolul tatălui în viață era foarte important și a lăsat un gol”, recunoaște Iuliana.
Amintirea cea mai colorată cu tata este când a venit la 8 martie și i-a dat o bucătărie pentru copiii - cadou pe care și l-a dorit de mult timp. În rest, au rămas foarte multe întrebări nerostite. „Nu am avut curajul să-l întreb de ce nu a comunicat cu mine. Și acum încă mă simt de parcă aș fi a nimănui. Desigur, este mama, însă rolul tatălui în viață era foarte important și a lăsat un gol”, recunoaște Iuliana.
Zece ani
Familia lui Nicolai era unită și fericită într-un mic apartament din Chișinău. Apoi s-au mutat într-o locuință mai mare și lucrurile trebuiau să fie și mai minunate. Însă, părinții păreau să nu se mai înțeleagă. Certurile și strigătele erau tot mai frecvente. Într-o zi, totul s-a terminat. „Nu conștientizam că tata a plecat”, povestește Nicolai, care atunci avea zece ani și era cel mai mic dintre frați.
Despărțirea părinților a fost percepută și simțită diferit de fiecare membru care a rămas în casă. Primii ani i s-au părut bizari, de parcă lucrurile, aparent, nici nu au suferit vreo schimbare. Tata venea să-i vadă câteodată, dar fără să stea prea mult. „Sora s-a închis în sine, fratele și-a asumat rolul de părinte pentru mine, iar mama era stresată și încă nu-și revenise din uimire. Familia s-a fragmentat”, povestește tânărul.
Despărțirea părinților a fost percepută și simțită diferit de fiecare membru care a rămas în casă. Primii ani i s-au părut bizari, de parcă lucrurile, aparent, nici nu au suferit vreo schimbare. Tata venea să-i vadă câteodată, dar fără să stea prea mult. „Sora s-a închis în sine, fratele și-a asumat rolul de părinte pentru mine, iar mama era stresată și încă nu-și revenise din uimire. Familia s-a fragmentat”, povestește tânărul.
Această situație l-a făcut să crească mai repede și să devină independent. S-a transformat într-un copil cu secrete față de familie, cu dificultăți de a găsi limbă comună cu alții de vârsta lui. Era mult prea serios din cauza despărțirii părinților. Fuma pentru a fi popular. Era atras de persoane toxice și încerca să-și facă prieteni. Ducea lipsă acută de atenție și de comunicare. La 16 ani a fost diagnosticat cu depresie. „Lipsa susținerii emoționale din partea ambilor părinți și-a lăsat o amprentă majoră asupra sănătății mele mintale. Și iarăși trebuia să lupt singur cu această stare”, povestește Nicolai.
Indiferent dacă îi are alături pe ambii părinți sau nu, copilul poate prelua modele de familie și de la cei din jur. Astfel, în cazul în care acasă vede mereu ceartă și neînțelegere, nu e neapărat ca atunci când va crește mare să perceapă asta ca pe o normalitate și să multiplice acest comportament. „Chiar dacă părinții sunt separați, există o altă persoană care substituie acest gol emoțional - acesta este un bunic, un unchi în care copilul poate să vadă acest model de comportament masculin, chiar dacă trăiește și crește doar cu mama. Cumva acest rol se compensează prin rolurile de către alți membri din familia lor. Dar totul este subiectiv”.
A fost o perioadă când își învinuia tatăl pentru starea și golul pe care îl simțea, pentru faptul că nu l-a avut alături când avea nevoie de el. „Dar am învățat să las într-o parte acest aspect al vieții. Furia nu ar fi schimbat nimic, iar plecarea sa nu mă definește”, mărturisește tânărul.
Despărțirea părinților a venit cu un antiexemplu de familie. Iar lipsa tatălui l-a învățat care este, de fapt, rolul unui părinte. „Mi-am jurat că voi fi acel tată pe care am visat să-l am. Divorțul îi afectează pe toți. Este doar o chestiune de timp care decide cât și când copilul va simți efectele. Mai devreme, în adolescență, sau mai târziu, în viața de adult, persoana va observa efectele separării. Vor apărea multe întrebări fără răspuns, multe dileme, multe paradoxuri. Va apărea anxietate, spaimă, mânie, frică. Nu i-aș dori nimănui să treacă prin ceea ce am trecut eu. Deși am devenit mai matur, mai inteligent și mai autonom, consider că oricine poate să devină așa și fără să trăiască experiența când părinții se despart”, constată Nicolai.
Despărțirea părinților a venit cu un antiexemplu de familie. Iar lipsa tatălui l-a învățat care este, de fapt, rolul unui părinte. „Mi-am jurat că voi fi acel tată pe care am visat să-l am. Divorțul îi afectează pe toți. Este doar o chestiune de timp care decide cât și când copilul va simți efectele. Mai devreme, în adolescență, sau mai târziu, în viața de adult, persoana va observa efectele separării. Vor apărea multe întrebări fără răspuns, multe dileme, multe paradoxuri. Va apărea anxietate, spaimă, mânie, frică. Nu i-aș dori nimănui să treacă prin ceea ce am trecut eu. Deși am devenit mai matur, mai inteligent și mai autonom, consider că oricine poate să devină așa și fără să trăiască experiența când părinții se despart”, constată Nicolai.
O bancă și un străin
„Nu am amintiri din copilărie cu tata. De parcă nici nu era. Deși au fost despărțiți, părinții au continuat să trăiască în același apartament”, povestește Daniela. Când avea șase ani, a găsit albumul familiei și l-a răsfoit curioasă. Era plin cu poze alb negru în care părinții zâmbeau. Păreau fericiți. „L-am întrebat pe tata de ce nu sunt acum așa? Tata nu mi-a zis nimic. Nu avea ce să răspundă…”
Certurile și bătăile erau la ordinea zilei în familia Danielei. Tata era beat criță, iar mama plângea și blestema ziua când s-a măritat cu el. „Îl țin minte pe sectorist la ușă. Venea cam o dată pe săptămână și îl liniștea pe tata”.
Certurile și bătăile erau la ordinea zilei în familia Danielei. Tata era beat criță, iar mama plângea și blestema ziua când s-a măritat cu el. „Îl țin minte pe sectorist la ușă. Venea cam o dată pe săptămână și îl liniștea pe tata”.
Într-o zi, mama nu a mai rezistat și a dat la divorț. Cu toate acestea, au rămas sub același acoperiș, fiecare în camera sa. „De ce mama nu a plecat? - m-am întrebat de multe ori. Dar unde să plece? Cu trei copii?”, încearcă să-și răspundă Daniela.
După divorț, tatăl a devenit un vecin, adesea agresiv când se îmbăta. Nu discutau cu el, nu-l salutau dacă îl întâlneau pe drum. „Îmi era rușine că acest om e tatăl meu. Arăta oribil, ca un boschetar care se clătina și căuta pe cineva să-i toarne. Mi-am promis atunci că n-am să permit nimănui să mă înjosească sau să mă bată”.
Tata a decedat când Daniela avea 20 de ani. A murit singur, afară, pe o bancă. „Am o familie și sunt fericită, dar nu le povestesc despre copilăria mea. Poate cândva am să le spun copiilor cât de norocoși sunt că îi au pe ambii părinți, care îi iubesc și care sunt mereu gata să-i asculte. Iar eu am încercat mereu să le ofer tot ce nu am avut eu când eram mică”.
După divorț, tatăl a devenit un vecin, adesea agresiv când se îmbăta. Nu discutau cu el, nu-l salutau dacă îl întâlneau pe drum. „Îmi era rușine că acest om e tatăl meu. Arăta oribil, ca un boschetar care se clătina și căuta pe cineva să-i toarne. Mi-am promis atunci că n-am să permit nimănui să mă înjosească sau să mă bată”.
Tata a decedat când Daniela avea 20 de ani. A murit singur, afară, pe o bancă. „Am o familie și sunt fericită, dar nu le povestesc despre copilăria mea. Poate cândva am să le spun copiilor cât de norocoși sunt că îi au pe ambii părinți, care îi iubesc și care sunt mereu gata să-i asculte. Iar eu am încercat mereu să le ofer tot ce nu am avut eu când eram mică”.
* Unele personaje au vrut să le păstrăm anonimatul. De aceea, multe dintre prenume au fost schimbate.
Text de Tatiana Beghiu
A editat Marta Sterpu
Ilustrații de Ecaterina Buruiană
A editat Marta Sterpu
Ilustrații de Ecaterina Buruiană
