Mă consider o persoană optimistă. Știu că e mult mai la modă, mai comod, mai sigur să fii pesimist. Dacă n-ai mari așteptări de la viață și de la cei din jurul tău, doare mai puțin când acestea nu se împlinesc. Și e mult mai comod să zici „v-am spus eu!”, cu un rânjet triumfător, decât să accepți că oamenii greșesc uneori.
Dar în ultimul timp mi-e tot mai greu să privesc spre viitor cu speranță. Deși în viața de zi cu zi nu-mi lipsește nimic și toți ai mei sunt bine, îmi vine greu să respir când îmi imaginez the big picture, direcția în care se îndreaptă omenirea.
În primul rând, desigur, e pandemia. Am senzația că primăvara lui 2020 a fost mai ușoară din acest punct de vedere decât perioada prin care trecem acum. Pentru că atunci aveam speranță, atunci credeam că în câteva săptămâni, cel mult câteva luni, vom ieși din case mai deștepți de la toate cursurile pe zoom, cu corpuri mai sportive sau cel puțin cu lecția învățată (să nu mâncăm animale exotice și în general, mai puține animale, vă rog). Când acest castel de nisip a fost luat de valul furios al covidului, am găsit speranța în vaccinuri. Am crezut că invenția lor contra cronometru va fi provocarea cea mai mare cu care ne vom confrunta. Că, odată inventat și distribuit, vaccinul ne va salva. Nu ne-am gândit că problema se va amplifica, că mișcarea antivaccinistă deja existentă se va umfla ca o tumoare scăpată de sub control și că va trebui să convingem oamenii să se salveze. Am obosit.
Când ne vom fi lămurit cu pandemia, ne așteaptă încălzirea globală. Dar cultura populară, de exemplu filmul Don’t Look Up, ne arată deja un foarte posibil scenariu pentru această problemă.
Enlarge
Apoi, toți ne confruntăm cu o criză energetică fără precedent, care se resimte și mai dureros în țările sărace, ca Moldova. Putin ține mâna de fier strâns pe țeava de gaz, își adună armata la granița cu Ucraina, din care a mușcat deja o halcă, și se uită cu jind înspre noi. Comentatorii strigă că „trebuie pus la punct”, de parcă împăratul Rusiei n-ar fi suficient de senil încât să reia ceea ce n-a încheiat în 1992.
Dacă am fi într-un film, acesta e momentul în care protagonistul e la pământ, aproape înfrânt și plin de sânge, viața îi trece prin fața ochilor în slow-motion. În film, acesta își amintește de iubită, copii sau de satul din care a plecat, își adună toate puterile și îl învinge pe Goliath. Numai că nu suntem în film, suntem în viața reală. Mă uit în căldarea cu speranță și-mi dau seama că n-au rămas decât câteva picături la fund. Ce-i de făcut atunci când nu mai ai speranță?
Răspunsul este că nu știu. Îmi pare rău. Acesta nu va fi un articol de soluții, nu-ți voi spune să te bucuri de ceea ce ai, de fiecare zi, de soare sau de lucrurile simple în viață. Nici nu-ți pot oferi perspectivă, deși am o prietenă care în momentele dificile își umplea gențile de cadouri și făcea o excursie la secția oncologică pentru copii a unui spital din Chișinău. Mă tem că nu e decât o soluție de moment.
Pentru mine, există un singur lucru care mă ține pe plutire în astfel de momente. E lucrul pe care-l căutăm în cărți, filme, în toată arta care ne înconjoară: ideea că, orice ai simți, cel mai probabil e că nu ești singur/ă, că undeva, într-un colț de lume, mai există măcar un om sau mai mulți care simt la fel.
Așa că vreau să-ți spun că e normal să te simți singur/ă, obosit/ă, să simți că nu mai poți, că nu există speranță și că totul e foarte greu, deși iată, lumea nu se prăbușește chiar azi, chiar acum. Vreau să-ți spun, prin acest exercițiu de vulnerabilitate, că e normal să vorbești despre asta, să împărtășești durerea asta cu alții, chiar dacă te vor auzi doar o parte dintre ei. E normal să nu simți nimic, e normal să simți neputință. Pentru că, ce ai putea face ca să schimbi lucrurile? Să mergi la vot nu e suficient, iar activismul pare steril și prea puțin. E normal să simți furie. Furia care, poate, îl va împinge pe eroul nostru doborât la pământ să se ridice și să înfrunte bestia. Dar poate nu. Poate lucrurile se duc naibii, iar noi stăm pe marginea prăpastiei și ne uităm împietriți în jos. Să ne ținem, cel puțin, de mână.
