Când am mers pentru prima oară la psiholog, acum câțiva ani, am fost întrebată „de ce ești aici?” Pentru că trebuia să distrez audiența (chiar dacă formată dintr-o singură persoană) am zis „ca să fiu în rând cu lumea”. Era doar pe jumătate adevărat. Mulți prieteni și cunoscuți mergeau la psiholog, dar și eu trăiam un moment foarte greu, cu provocări profesionale, și simțeam că am nevoie să vorbesc cu cineva care să mă ajute să-mi fac ordine în gânduri. Pentru moment, a funcționat, iar cu trecerea anilor văd tot mai mulți oameni în jurul meu care nu-și mai fac cruce cu ambele mâini când aud de mers la psiholog și chiar au avut doar de câștigat și de evoluat de pe urma terapiei.
Până nu demult, și eu credeam că terapia e soluția pentru cele mai multe din problemele noastre, dar nu mai văd acest proces ca pe o pastilă magică care să-ți rezolve toate durerile. Nu vreau să neg importanța și necesitatea terapiei, dar mi se pare că astfel tratăm efectele traumelor noastre și ignorăm cauzele lor. Poate e ceva fundamental greșit în felul în care ne trăim viețile, în felul în care am ajuns ca societate, că avem nevoie tot mai des de un „doctor pentru cap”? Sunt sigură că există traume și situații în care e absolut necesar să mergi la psiholog, dar asta nu poate deveni un plasture magic care să ne lecuiască depresia, singurătatea, burn-out-ul sau relațiile toxice cu oamenii care nu au de gând să se schimbe.
Atunci când lucrăm mult mai mult decât ne ține mintea și corpul, poate în loc să mergem la terapie, e timpul să ne re-evaluăm relația noastră cu munca? Ne simțim neajutorați în multe momente: când am migrat, când suntem singuri și izolați, atunci când tocmai am născut și nu avem un grup de suport. Sau ne petrecem o bună parte a zilei pe social media, acolo unde oamenii sunt mai frumoși, mai deștepți și mai buni ca noi, desigur. Ajungem la psiholog pentru că nu avem educație sexuală, n-au avut-o nici părinții sau bunicii noștri, pentru că există discriminare și drepturile oamenilor nu sunt respectate, pentru că nu ne învață nimeni la școală cum să fim empatici.
În schimb, trăim într-o lume în care pentru majoritatea unica măsură a succesului sunt banii și faima, iar astea sunt foarte limitate și niciodată de ajuns. O viață modestă și liniștită, în care încerci să dăunezi cât mai puțin cu existența ta și să-i ajuți cât poți pe cei din jur, este văzută drept plictisitoare și lipsită de strălucire. Munca celor care fac viața posibilă și mai ușoară – medicii, profesorii – este văzută drept eșec, iar pe coperțile revistelor ajung nu cei care-și propun să salveze planeta asta, ci care vor s-o colonizeze pe următoarea.
De asta mergem la terapie, nu neapărat pentru că suntem „stricați” sau ne-am născut cu ceva greșit în noi, ci pentru că lumea în care trăim ne face uneori existența foarte grea sau imposibilă. Și de acolo ar trebui să înceapă schimbările.
NB: În Moldova, fiecare a opta persoană a trecut prin stări depresive în ultima săptămână, conform Studiului Generații și Gen, cel mai complex studiu demografic realizat vreodată în țara noastră. Dacă ai nevoie de ajutor poți apela și la unul dintre centrele comunitare de sănătate mintală din Moldova, care te vor ajuta gratuit.
