Dur, direct, pe alocuri extrem de vulgar, apelând la multe comparații surprinzătoare – anume așa este limbajul folosit de jurnalistul român Liviu Iancu în prima și singura sa carte, „Xanax”, care s-a bucurat de un succes neașteptat chiar din primele sale zile de lansare. Autorul a recunoscut că vrea ca această carte să devină un xanax (pastilă folosită pentru tratarea anxietății și pentru stăpânirea atacurilor de panică), o armă împotriva plictiselii, dar și o încercare de a vindeca de ipocrizie.
„Mi-aș dori ca Xanax (cartea) să fie un antidepresiv pe care să-l poată lua oricine, fără rețetă”.
 Acest articol face parte din rubrica „O carte pe săptămână”, realizată în colaborare cu Librăria Cărturești. Ne propunem să citim săptămânal câte o carte și să-ți povestim pe scurt despre aceasta, să te inspirăm, informăm și să-ți facem poftă de lectură. Descoperim lumea cărților împreună!Cartea din această săptămână se numește „Xanax”, de Liviu Iancu, pe care o găsești la Cărturești. |
La cartea sa a lucrat aproape zece ani. În cele 503 de pagini a adunat istoriile persoanelor cu care s-a intersectat, povestește cu lux de amănunte despre experiențele personale și profesionale. Astfel, recunoștea autorul, doar 3% din carte sunt elemente inventate, restul 97% – adevăr. „În cartea mea, realitatea este ca o casă construită la roșu, care are pereți, acoperiș, ciment pe jos; dar tot ce am pus eu pe lângă ea sunt acele mici artificii – ferestrele, covorul sau televizorul. Și, până la urmă, asta face diferența între o casă și alta – detaliul… Eu n-am atacat în carte colegi din presă sau oameni de afaceri, ci lașitatea, ipocrizia și falsa lor deontologie. Iar primul atacat dintre ei am fost eu”, a recunoscut Iancu. El a fost învinuit, dar și apreciat pentru paginile sale de o sensibilitate crudă, care taie nemilos în carne vie, dar și pentru limbajul ușor vulgar. „Ce e vulgar în carte? Câteva cuvinte, nu mai mult de 7-8, care sunt repetate ici-colo în roman? Noi, în facultate și în presă, exact așa vorbeam, iar eu n-am vrut să cosmetizez”, a explicat autorul.
Printre aceste vulgarități cu care aruncă Liviu, prin textul său se strecoară și foarte multe stereotipuri, pe care nu s-a obosit să le observe sau să le evite. Poate a vrut să fie mult prea sincer cu cititorul și să obțină astfel o doză suplimentară de încredere din partea acestuia. Însă, pe mine acest lucru m-a făcut să-l țin la distanță.
Fiecare pagină cu propoziții scurte și cu un ritm lejer care te face să nu observi trecerea timpului adesea se împotmolesc pe momente de o vulgaritate neplăcută, care trezește repulsie. Sinceritatea lui este atât de profundă, încât ai impresia că îi simți frica de a fi respins. Exact ca atunci când râzi, ca să nu începi să plângi. Iar la final descoperi asta:
„Mi s-a făcut frică și am închis ochii. Mă simțeam inutil ca o scrisoare în sediul Google. Sau ca un pasager într-un avion căruia îi leșinase pilotul. Aș fi dat orice să mă pot ridica din pat și să fug acasă, unde să mor liniștit peste câteva luni, cu aorta făcută praf. Dar stăteam acolo, nemișcat, spectator nepoftit, ca un măturător rămas din greșeală în sală, la teatru, când a început spectacolul. Din paturile vecine răzbătea miros de transpirație, urină, boală, spaimă și abandon. Peste ele plutea, ca un gaz toxic, izul dulceag al morții. M-am uitat în sufletul meu: era prăfuit și rece ca o casă părăsită. Am simțit nevoia unui cui în care să-mi agăț paltonul. Și l-am găsit, era acolo. Fusese tot timpul, doar că eu nu știusem să-l văd. Nu știam nicio rugăciune, nu-mi aminteam nici măcar Tatăl Nostru, dar am vorbit cu Dumnezeu ca de la om la om. Toate miile de cărți pe care le citisem până atunci nu-mi foloseau la nimic. M-am simțit ceea ce eram, de fapt: un băiat simplu de la țară, care uitase cu anii ce înseamnă respectul și căruia viața îi trăsese un șut în cur, iar acum îl ruga, paralizat de frică, pe Dumnezeul în care nu crezuse niciodată să aibă grijă de el. Și apoi am repetat rugămintea și am tot repetat-o până când cuvintele s-au ridicat în aer și-au început să danseze în jurul meu ca un nor de confetti. M-am abandonat în mâinile lui Dumnezeu ca și cum m-aș fi urcat într-un avion nou, uriaș, și aș fi zburat cu el prin ceruri necunoscute. Ca atunci când luam Xanax în avion și-mi puneam muzică la căști, ca să nu mai aud nimic în jur, și o prindeam pe Raluca de mână, m-am simțit împăcat și, cumva, fericit. Și cred că am zâmbit puțin. Apoi a venit o doctoriță care m-a prins de un deget și m-a înțepat cu un ac, după care am alunecat într-un somn adânc, din care m-am trezit peste trei săptămâni”.
Lui Liviu Iancu i s-a făcut o intervenție chirurgicală la inimă, moment descris și în „Xanax”. Acest moment, recunoștea el, l-a făcut să-și valorifice timpul și să facă doar ceea ce îi place. „Am o groază teribilă de bătrânețe. Cu cât înaintez în vârstă, dorm mai puțin și încerc să mai smulg niște ore din viață. Fiecărui om îi trebuie un Xanax, pentru a-și învinge spaimele – poate pentru cineva Xanax e alcoolul, pentru cineva serialele. Am o prietenă care s-a dus la 50 și ceva de ani la o altă facultate – se duce la școală mai regulat decât un student; poate așa trece ea mai ușor peste neîmplinirile ei. Eu, spre exemplu, sunt înnebunit după câinii de vânătoare – există un grup al oamenilor pasionați de asta. Oamenii ăștia se trezesc la trei dimineața, se duc cu câinii pe câmpuri – așa că fac și eu asta și mă întreabă oamenii de ce. Eu îmi răspund că e pentru a salva o tinerețe pierdută și poate și o copilărie așa cum n-am avut-o. Nu merg după prepelițe, pe câmp, la patru dimineața, ci după anii mei pierduți”.
Liviu Iancu a murit la vârsta de 45 de ani, în urma unui infarct, după câteva luni de la lansarea cărții în care își mărturisea frustrările și fricile.
