Potrivit rezumatului hotărârii, efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova, la 30 noiembrie 2021 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a pronunțat hotărârea cu privire la satisfacţia echitabilă în cauza Snegur v. Republica Moldova (nr. 22775/07).

Prin hotărârea din 3 decembrie 2019 cu privire la fondul cauzei, Curtea a constatat că admiterea spre examinare a unei acțiuni tardive a fost utilizată de către instanțele judecătorești naționale într-un mod incompatibil cu principiul securității raporturilor juridice, în contradicție cu garanțiile oferite de Articolul 6 § 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare „Convenția”).Din acest motiv, prin ricoșeu, a avut loc și încălcarea Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Curtea a acordat reclamantei 3000 de euro pentru prejudiciul moral şi 1500 de euro pentru costuri şi cheltuieli.

Curtea a rezervat chestiunea cu privire la acordarea prejudiciului material pentru o procedură separată, invitând părţile să analizeze posibilitatea soluționării amiabile a cauzei sau să-și prezinte observațiile cu privire la acest aspect.

Din aceste considerente, în contextul necesității remedierii drepturilor încălcate ale reclamantei, în modul constatat de către Curte în hotărârea sa, Agentul guvernamental a depus o cerere de revizuire, solicitând casarea actelor judecătorești anterioare care au stat la baza încălcării drepturilor reclamantei și, implicit, restitutio in integrum. Astfel, prin încheierea sa din 1 iulie 2020 și decizia sa din 25 septembrie 2020, CSJ a luat act de constatările Curții din hotărârea din 3 decembrie 2019 în prezenta cauză, a casat deciziile anterioare și a adus părțile în poziția anterioară adoptării deciziilor în defavoarea reclamantei. Cu toate acestea, instanţa supremă nu a analizat chestiunea obligării autorităților naționale de a înregistra dreptul de proprietate al reclamantei asupra bunului său imobil, și nici chestiunea cu privire la acordarea vreunei despăgubiri pentru prejudiciul material. Cu toate acestea, ulterior, în baza deciziilor Curţii Supreme de Justiţie, reclamanta a solicitat Agenției Servicii Publice înregistrarea dreptului ei de proprietate asupra imobilului respectiv, însă acea solicitare a fost respinsă, deoarece instanţa de judecată nu dispusese întoarcerea executării, iar dreptul de proprietate al lui C. asupra imobilului fusese transmis ulterior către alţi titulari.

Guvernul și reclamanta au prezentat observații cu privire la aplicarea Articolului 41 din Convenție.

Reclamanta a solicitat 136.326,68 de euro în calitate de despăgubire pentru prejudiciul material. Guvernul a susţinut că ultimele decizii ale CSJ pronunţate în favoarea reclamantei constituiau o bază suficientă pentru obţinerea restituirii de facto a proprietăţii sale. Aceasta ar fi fost posibil prin inițierea unei acțiuni separate în instanța de judecată, prin care reclamanta și-ar fi obținut în mod cert înregistrarea dreptului ei de proprietate.

Curtea a notat că, deşi Curtea Supremă de Justiţie a casat deciziile anterioare și a adus părțile în poziția anterioară adoptării deciziilor în defavoarea reclamantei, restituirea bunului imobil nu a avut loc. Ea a notat că părţile au admis că dreptul intern îi oferea reclamantei posibilitatea de a iniţia o acţiune împotriva actualului proprietar pentru restituirea imobilului, însă, cu toate acestea, ea nu a rămas convinsă că o asemenea acţiune eventuală ar fi putut avea şanse de succes. De asemenea, Curtea a luat în considerare argumentul reclamantei că actualul proprietar al imobilului ar putea invoca mai multe temeiuri legale pentru prevenirea restituirii bunului respectiv. Prin urmare, ţinând cont de circumstanţele prezentei cauze şi de informaţiile de care dispune, Curtea nu a putut concluziona cu certitudine că restitutio in integrum ar fi fost posibilă în prezenta cauză şi că dreptul intern ar fi permis înlăturarea completă a consecinţelor încălcărilor constatate în hotărârea principală a Curţii. Astfel, Curtea i-a acordat fiului reclamantei 50.000 de euro în calitate de despăgubire pentru prejudiciul material.

Actualmente, hotărârea este disponibilă în limba franceză și poate fi accesată pe pagina web a Curții.

CIRCUMSTANȚELE CAUZEI

- Reclamanta s-a născut în 1952 și locuiește în Chișinău.

- La 15 septembrie 1998, reclamanta a încheiat cu Primăria municipiului Chișinău un contract de arendă a unui imobil cu suprafața de 93,6 metri pătrați, destinat pentru desfășurarea activității de notariat. În aceeași zi, ea a încheiat un contract de sublocațiune pentru o jumătate din acel imobil cu notarul C. La 30 octombrie 1998 Primăria municipiului Chișinău a autorizat sublocațiunea respectivă.

- La 19 ianuarie 2000, reclamanta a privatizat acel imobil în întregime. Ulterior, ea a semnat un contract de locațiune cu C., care continua să activeze în cealaltă jumătate de imobil.

- La 18 noiembrie 2002 reclamanta a informat notarul C. despre expirarea contractului de locațiune, invitând-o să părăsească imobilul. Textul scrisorii nu făcea nicio referire la contractul de privatizare.

- La 8 august 2003, C. a acționat reclamanta în judecată, pretinzând recunoașterea dreptului de proprietate asupra unei jumătăți din imobil. În particular, aceasta a susținut că ea fusese de acord ca reclamanta să privatizeze întregul imobil și, în același timp, să încheie un contract verbal cu aceasta din urmă pentru a vinde jumătate din imobilul în litigiu. De asemenea, C. a susținut că contractul de locațiune încheiat cu reclamanta fusese fictiv.

- La 16 septembrie 2005, C. și-a completat cererea de chemare în judecată, atrăgând Statul în calitate de co-pârât, și a cerut modificarea contractului de privatizare din 19 ianuarie 2000 pentru a fi recunoscută în calitate de cumpărător al unei jumătăți din imobil. De asemenea, ea a solicitat repunerea în termen. Cu privire la acest capăt de cerere, aceasta a susținut că termenul de prescripție urma să curgă din data de 18 noiembrie 2002 (a se vedea paragraful 7 supra).

- În referința sa, reclamanta a invocat tardivitatea acțiunii depuse de către C.

HOTĂRÂREA SNEGUR v. REPUBLICA MOLDOVA (FOND)

- În paralel cu acțiunea civilă, în noiembrie 2005, C. s-a adresat cu o cerere prealabilă împotriva Primăriei municipiului Chișinău, solicitând modificarea deciziilor adoptate în 1998 cu referire la locațiunea și sublocațiunea imobilului și ulterioara recunoaștere a sa în calitate de locatar principal. La 2 decembrie 2005 Primăria municipiului Chișinău a respins acea solicitare.

- La 12 decembrie 2005, C. a depus o acțiune în fața instanței de contencios administrativ prin care a solicitat modificarea deciziilor menționate în paragraful precedent, precum și modificarea unei decizii din 1999 prin care o instituție de stat autorizase privatizarea.

- Reclamanta a invocat în mod repetat tardivitatea acestei acțiuni depusă de către C.

- La 23 februarie 2006, Curtea de Apel Chișinău a decis conexarea ambelor acțiuni – civilă și de contencios administrativ – inițiate de către C.

- Prin hotărârea sa din 5 mai 2006, Curtea de Apel Chișinău a decis să o repună pe C. în termenul de adresare în judecată. Pasajele acestei hotărâri relevante pentru prezenta cauză prevedeau următoarele: „Verificând temeinicia cererii cu privire la repunerea în termenul de adresare în judecată (...), instanța constată că [C.] a aflat despre încălcarea drepturilor sale la 18 noiembrie 2002 prin scrisoarea [expediată de către reclamantă (paragraful 7 supra)] (...), dată de la care a început să curgă termenul de prescripție. În același timp, [C.] s-a adresat către Primăria municipiului Chișinău cu cerere prealabilă în noiembrie 2005, prin care și-a înaintat pretențiile (...). La 2 decembrie 2005, Primăria municipiului Chișinău [a respins această solicitare]. La 12 decembrie 2005, [C.] a sesizat instanța de judecată cu privire la anularea actelor administrative. Cu toate acestea, ținând cont de faptul că [C.] a solicitat modificarea [contractului de privatizare din 19 ianuarie 2000] (...), despre care nu luase cunoștință până la recepționarea scrisorii din 18 noiembrie 2002, instanța de judecată consideră necesar de a o restabili pe [C.] în termenul de adresare în judecată, în conformitate cu articolul 116 din Codul de procedură civilă.” Cu privire la fondul cauzei, Curtea de Apel a admis integral acțiunile depuse de către C. Instanța de judecată a recunoscut-o pe aceasta în calitate de proprietară a 48 de metri pătrați din imobilul în litigiu.

- La 24 februarie 2006 reclamanta a depus recurs. Aceasta a reținut, printre altele, că nu era de competența Curții de Apel să decidă repunerea în termen, deoarece, ținând cont de circumstanțele cauzei, C. fusese la curent despre privatizarea imobilului încă din anul 2000.

- Prin decizia sa din 29 noiembrie 2006, Curtea Supremă de Justiție a menținut hotărârea Curții de Apel Chișinău. Instanța s-a pronunțat doar cu privire la fondul cauzei.

---