Chișinău, în prezent capitala Republicii Moldova, a fost atestat documentar pentru prima dată în 1436. Era menționat ca o localitate așezată pe malurile râului Bîc, însă în zonă au fost găsite urme de așezări umane și mai vechi. Orașul a avut mai multe statute până în secolul XIX-lea, în 1812 devenind capitală a regiunii Basarabia.
Denumirea Cheșeneul lui Acbaș este menționată prima dată în 1436 într-un act de împuternicire a lui Oncea Logofăt drept conducător al mai multor sate, inclusiv al „Cheșeneului”. Într-o altă mențiune, de la 1466, se vorbește despre achiziționarea așezării de către Vlaicu, pe atunci aici fiind amplasate în jur de 5-10 gospodării țărănești, iar achiziția îi dădea drept de utilizare lui și urmașilor săi.
„Drept dovadă a creșterii Chișinăului stă prețul la care era evaluată așezarea în acte de vânzare-cumpărare: 120 de galbeni în 1466 și 500 de galbeni în 1576”, scrie Lică Sainciuc în cartea sa „Chișinăul ascuns”.
După 90 de ani, o strănepoată a lui Vlaicu vinde acel sat, iar peste o altă sută de ani, în 1641, teritoriul este deja inclus în moșia Mănăstirii Sfânta Vineri de la Iași. În această proprietate rămâne până în secolul al XIX-lea.
Același autor scrie că Chișinăul încetează a fi sat spre 1666, iar locuitorii acestuia sunt menționați deja ca târgoveți. Tot atunci, localitatea începe a îngloba sate învecinate, capătă vămi la intrări, are un pârcălab sau chiar doi în frunte.
În urma războiului ruso-turc din 1812, spațiul dintre Prut și Nistru este anexat la Imperiul Rus. Până atunci, principalele orașe ale Moldovei istorice erau amplasate pe partea dreaptă a Prutului. Ulterior, după anexare, pentru că regiunea denumită Basarabia era subdezvoltată, era nevoie de a stabili un centru nou al regiunii și este ales Chișinăul, acel târg aflat în centrul geografic al teritoriului dintre Prut și Nistru.
Treptat, noua capitală se extinde teritorial spre actualul bd. Ștefan cel Mare, numit pe atunci strada Moskovskaia. În perioada 1830-1836 este înălțată Catedrala cu clopotniță și pusă baza unei grădini publice. Creșterea orașului a făcut ca satele Buiucani, Schinoasa, Tăbăcăria, Mălina să devină suburbii ale Chișinăului în anii 1830-1840.
Chișinăul și-a schimbat mult aspectul general în anii 50-70 ai secolului XIX, când l-a avut ca arhitect al orașului pe Alexandr Bernardazzi. El a proiectat unele străzi și cartiere, a participat la proiectarea și construirea apeductului din Chișinău, precum și cele mai importante clădiri.
Cele trei centre ale orașului
Orașul Chișinău a pornit de pe malul râului Bîc, în preajma intersecției actualei străzi Albișoara cu strada Pușkin. Inițial, centrul orașului era pe malul râului, lângă fântâna principală a satului – o sursă importantă de apă pentru populație.
Ulterior, odată cu dezvoltarea orașului, când acesta deja devenea aglomerat și poluat, centrul a fost mutat mai în deal, pe moșia Buiucanilor Aici a fost construită în 1747 prima catedrală care, cu timpul, avea să devină „Soborul Vechi”. Acel sobor s-ar în prezent în preajma blocului A al ASEM, în spatele Teatrului Național Eugene Ionesco, însă a fost demolat în anii de după al doilea război mondial.
Odată cu anexarea teritoriului de către Imperiul Rus și transformarea ulterioară a Chișinăului în capitală, orașul s-a extins și mai sus, fiind construită și o nouă catedrală, o grădină publică, pe care le avem și astăzi.
De ce a fost ales capitală?
Orașul Chișinău a fost ales ca centru administrativ deoarece se afla în centrul noului teritoriu anexat de Imperiul Rus, fiind în același timp la intersecția mai multor căi comerciale și în preajma a suficiente materii prime de piatră și lemn.
În primii ani de la anexare, Protoiereul Petre Cunițchi argumenta alegerea Chișinăului drept capitală într-o scrisoare către Mitropolitul Gavril Bănulescu-Bodoni: „este cel mai potrivit pentru reședința ocârmuirii regionale sau guberniale și pe motivul că el se găsește în mijlocul regiunii și de aceea că pe de o parte el are îndestul lemn și piatră pentru clădiri, iar pe de altă parte – stepă largă și apă de izvor, precum și aer curat, din care cauză acest oraș este mai populat decât celelalte orașe de aici. În el, ca și în orașul Bălți și Fălești, se fac iarmaroace mari, unde angrosiștii cumpără cirezi mari de boi și de cai și o mulțime de piei și de lână și le exportează cu mare folos în ținuturile austriece și nemțești”.
Însă Chișinăul continuă să rămână „un sat mare, murdar cu patru sau cinci case de piatră”, așa cum era descris de generalul Kiselev în 1816.
În următorii 50 de ani, până la Războiul Crimeii, când Chișinăul a fost folosit ca punct de staționare a trupelor rusești, orașul nu se schimbă prea mult la față, deși era capitală administrativă a teritoriului. Fiind poreclit la acea vreme de contemporani drept „un sat mare”, orașul nu avea nici o stradă pavată până în anul 1862.
Abia spre 1873, când regiunea Basarabia devine gubernie a Imperiului Rus, iar Chișinăul – capitală de gubernie deja, orașul se transformă. Străzile se pavează treptat, se instituie tramvaiul tras de cai, iar deja în noul secol XX se putea călători în tramvaie electrice.
Crește și numărul populației. Dacă la momentul anexării de către Imperiul Rus ea era de circa 7000 de persoane, spre 1894 aceasta număra deja 128 de mii. Orașul Chișinău reprezenta totuși un contrast cu satele din jurul acestuia, care rămâneau în continuare subdezvoltate.
Dezvoltarea de mai departe
Acest sat mare, devenit ulterior capitală de gubernie, a continuat să se dezvolte și în perioada interbelică, deja sub administrația României. Sunt deschise mai multe școli, tipografii, biblioteci, teatre. Începe să funcționeze un șir de întreprinderi ale industriei alimentare: prima moară mecanizată, fabrica de pâine, fabrica de mezeluri, fabrica de cvas și limonadă, fabrica de bomboane, fabrici de încălțăminte, tricotaje, fabrica de blănuri, sunt organizate expoziții de mărfuri industriale și mașini agricole. Chișinăul se integrează în rețeaua de drumuri a României.
În anii 20-30 ai sec. XX, la Chișinău activează mai multe bănci: Moldova, Unirea României, Dacia, Iași. Sunt editate mai multe reviste și ziare. Se dezvoltă învățământul. În 1934, Pantelimon Halippa a fondat prima instituție de științe academice din Basarabia – Institutul Social Român. Încă în 1918, tot sub președinția lui Halippa, a fost fondată Universitatea Populară Moldovenească. La Chișinău activau Teatrul National, Muzeul National de Istorie a Naturii, Cinematografele Odeon, Orfeum, Colosseum, Expres, Clubul Polonez. În perioada interbelică au activat trei școli superioare muzicale: Conservatorul Național, Conservatorul Municipal și Conservatorul Unirea.
Odată cu ocupația URSS, Chișinăul devine și capitală a RSSM, republică unională. Orașul a fost reconstruit în totalitate pe model sovietic, profitând inclusiv de faptul că acesta a fost distrus de război și de două cutremure din anii ‘40 ai secolului XX.
Orașul ajunge la cifra de aproape 700 de mii de locuitori în perioada sovietică. Arhitectul șef al Chișinăului, Alexei Șciusev, a elaborat primul plan de dezvoltare a capitalei, care însă nu a fost dus până la capăt. Arhitectul S. Fridlin a proiectat Casa Parlamentului RSSM în 1964. Au fost construite zonele rezidențiale Botanica, Rîșcani, Buiucani, mai târziu și Ciocana Nouă. Practic, la un moment dat, aproape 70% din locuitorii capitalei trăiau în clădiri construite în perioada sovietică.
După independență, orașul Chișinău continuă să fie capitala Republicii Moldova, lucru stabilit și de articolul 14 din Constituție. Aici se află în prezent întreaga administrație publică centrală, dar și aproape trei sferturi din economia țării.
Sursă foto: www.oldchisinau.com
