Era primăvara lui 2020 când o prietenă de la Londra m-a anunțat că se mărită. Erau primele luni de pandemie, atunci când ne părea că totul se va încheia pe la începutul verii, cel mult. Atunci, perspectiva unei petreceri părea lumina de la capătul tunelului. Prietena mea se mărita cu iubitul ei portughez, iar gândul la o nuntă la Lisabona, orașul în care nu fusesem niciodată, dar despre care am auzit atâtea, mă ajuta atunci să trec mai ușor peste zilele în care nu ieșeam deloc din casă.
Dar data nunții se tot muta de la o lună la alta, apoi de la un an la altul. Chiar și viitorii miri se întrebau uneori dacă vor avea nunta pe care și-o doresc, cu rudele și prietenii alături, sau vor trebui să se mulțumească cu o sărbătoare mai restrânsă.
Peste un an, în septembrie 2021, s-a întâmplat, în sfârșit, nunta. Și am avut emoții de parcă eram eu mireasa. În primul rând, pentru că a trebuit să călătorim. Și dacă în trecut îmi plăcea să călătoresc, iar în aeroport mă simțeam ca acasă, acum zborul, biletele, actele, certificatele de vaccin m-au transformat într-un ghem țâfnos de nervi, care trebuie să verifice la fiecare 10 minute dacă are toate actele în regulă, dacă n-a pierdut telefonul și are măști de rezervă.
În cei 30 de ani pe care i-am trăit până la pandemie, cei cărora le place să împartă oamenii în categorii probabil că m-ar fi numit mai degrabă „extrovertită”. Nu îngheț atunci când trebuie să țin un discurs în public, nu mă tem să merg cu mâna întinsă spre un om cu care aș vrea să fac cunoștință, îmi plăcea să vorbesc, să râd mult și să dansez la petreceri. Iar nunțile, chiar dacă prietenii mei mai cool cred că trebuie să „le urăști”, pentru că nu sunt altceva decât perpetuarea unor stereotipuri, mie îmi plac. Cred că nunta ți-o faci așa cum îți place: dacă vrei, la biserică, dacă vrei, la plajă sau pe barcă.
De data asta însă, oricât am așteptat momentul nunții, mă apropiam de el cu tot mai multă anxietate și ezitare. M-am zvârcolit în pat vreo două nopți și mi-a fost rușine să întreb, dar până la urmă am aflat că toți invitații sunt testați și majoritatea vaccinați.
În timpul petrecerii, după slujba de la biserica catolică, când ne-am scos măștile și ne-am așezat pe la mese, ne-am văzut la față unii pe alții și am zâmbit, în sfârșit. Iar când a răsunat muzica lăutărească și au apărut dansatorii în costume tradiționale aproape că am dat o lacrimă, deși până acum momentul nu mă emoționa prea tare. Totuși, am încercat din răsputeri să păstrez distanța. Să dansez mai într-un colț, să ies mai des afară, la aer, să vorbesc cu cât mai mulți oameni, dar tot de la distanță sau afară. În pofida firii mele easy-going de data aceasta goingul a fost cam greu. De cealaltă parte, soțul meu, un tip de obicei introvertit, a fost sufletul petrecerii. Era bărbatul acela de la fiecare nuntă care dansează un pic prea mult, strigă un pic prea tare și pe care soția timorată se simte nevoită să-l strunească din când în când, „da’ mai liniștește-te un pic!”. Mi-a spus atunci că el a trecut prin pandemie, că a supraviețuit, că nu știe ce va fi mâine și că de asta vrea să se distreze azi. Eu, cea fără de griji anterior, am sprijinit pereții la petrecere tot din cauza acestei „zile de mâine”. Mi-ar fi plăcut să nu iau virusul și, mai ales, să nu-l dau mai departe, în special celor nevaccinați.
Știu, știu că mulți dintre voi deja ați fost la nunți, poate chiar festivaluri sau tot felul de petreceri. Eu în toată pandemia am mers la două concerte în aer liber, la care a trebuit să stăm pe scaun, și iată acum, la nuntă. Și mi se pare că ceea ce ni se întâmplă din 2020 ne-a schimbat, ne-a scos la capătul celălalt diferiți, cu personalitățile stricate în cioburi, pe care încercăm stângaci să le lipim la loc acum. Pentru mulți pandemia a fost o tragedie, pentru puțini a fost o oportunitate, dar nu cred că există cineva care a rămas neschimbat. Din păcate, ceea ce ni se spunea la începutul lui 2020 se adeverește: virusul nu va dispărea pur și simplu într-o zi, va trebui să învățăm să trăim cu el printre noi. Dar nimeni nu ne-a spus cum să trăim cu noi, cei din viitor, cu noile noastre frici, cu noile noastre semne de întrebare, cu cei care ne vor privi în oglindă, străini, de acum încolo.
