Au trecut câteva zile de când am fost în sala mică, dar mare în capacitatea emoțiilor pe care le poate oferi. Vorbesc despre sala Teatrului Geneza Art, acolo unde am vizionat în sfârșit premiera spectacolului „Jurnalul Pacientei”. Și dacă sincer, habar nu am dacă termenul vizionat este potrivit în acest context, dar despre asta o să vă povestesc un pic mai târziu, pentru că ceea ce urmează să scriu probabil nu este o recenzie clasică, ci mai degrabă o confidență despre stările prin care mi-am tăvălit sufletul și rațiunea timp de două antracte.
Spectacolul „Jurnalul Pacientei” este montat după romanul „Pacienta tăcută” de Alex Michaelides, carte pe care nu am citit-o (încă), dar mă bucură acest fapt, pentru că spectacolul semnat de Daniela Burlaca m-a determinat să fiu martoră a unui tablou viu despre traume, tragedie, mister, alegeri, alb și negru, tu sau eu. Iar felul în care a vizualizat regizoarea această producție teatrală mă face să cred că asistăm la un un fenomen cultural care indubitabil semnează o evoluție teatrală autohtonă demnă de scene mari sau de săli de cinema, de ce nu. Pentru că „Jurnalul Pacientei” nu este doar un spectacol, ci un aliaj al artelor dansând împreună.
Intrând în sala de spectacol, aveam o impresie că deja se joacă ceva, chiar dacă erau 10 minute până la al treilea sunet. La un moment dat, am simțit că semnez alături de actrița Dana Ciobanu un pact al tăcerii, pentru că ea, îmbrăcată în personajul ei, sau invers, personajul Danei stătea pe un scaun roșu, însângerat de durere chiar lângă mine. Pe Dana am văzut-o în scenă nu o dată, nu de două ori și nici chiar de 10, dar felul în care am descoperit-o în „Jurnalul Pacientei” m-a făcut să simt ce înseamnă să stai în stânga durerii, încât, pentru un moment, voiam s-o cuprind și să-i ofer ajutor, chiar dacă personajul în care s-a reincarnat ea mi-ar fi zis: „Du-te dracului!”.
Decorul, ah, decorul, o punte de trecere dintre fierbinte și ireal de rece. Mi se crea impresia că este asemenea cubului lui Rubik, care mă teleporta ba în camera de dormitor a unor îndrăgostiți, ba în atelierul unei artiste, ba în curte, ba în studiouri fotografice, ba în camere reci din psihiatrie. Un joc al iluziei spațiale care te trecea prin tot felul de labirinturi sufletești.
Iar în tot acest labirint era blocată ea, Cristina Trînbaci, actrița distribuită în rolul central al acestui spectacol. O sorbeam cu ochii și încercam să-i prind stările, mișcările, privirile, tăcerile, țipetele, sufocările, fricile și nu cred că mi-a reușit să o deslușesc doar privind o singură dată acest spectacol, pentru că m-a cucerit complexitatea ei. Ea nu este doar o pacientă… ea a personificat tot ceea ce înseamnă raiul și iadul uman într-un singur personaj, iar eu nu am decât admirație pentru asta.
De asemenea țin să remarc apariția în scenă a Actorului Iurie Gologan, vocea căruia este o formulă chimică a harului actoricesc. Atât de frumos a modelat rolul și atât de conștient a ajuns în miezul lui, încât m-ai făcut să vreau să-l cred – și l-am crezut! Și pentru asta vreau să-i zic mulțumesc.
„În miezul artei zace un mister”
Atât de mult mi-a plăcut de Viorel Cozma, actorul distribuit în rolul psihoterapeutului, încât aveam impresia că se juca cu rațiunea mea și nu înțelegeam unde vrea să mă ducă. Îi analizam gesturile apăsate, pauzele dintre fraze, privirile aruncate în gol, pasiunile neîmpărtășite, abandonurile și pierderile care-l făceau slab în fața propriilor frici. Încercam să-l înțeleg ce-l împinge să facă anumite acțiuni și cu cât mă adânceam mai mult, cu atât înțelegeam că suntem hipersensibili atunci când suntem răniți. Dar a fi rănit nu înseamnă a vrea să faci rău… și totuși? O să vă răspundeți singuri la această întrebare după ce o să mergeți la spectacol.
Pe Cristian Perepeliuc l-am văzut altfel decât până acum, l-am văzut matur și determinat în scenă. Mai exact personajul lui – cel al unui fotograf renumit, încrezut și înconjurat de atenție, căuta dragoste și validare peste tot și oriunde – se voia iubit și ar fi fost în stare să semneze înțelegere cu demonii sau să fie răstignit, doar că să simtă un pic mai mult decât altcineva toate astea.
Acest spectacol are cea mai numeroasă distribuție de actori: Nicu Țurcanu, Mihai Bordian, Victoria Botnar, Ana-Sia Carăuș, Ilie Stefanesa, Alexandru Berbinschi, Andrei Chira, Mădălina Calig, Nicoleta Cernei. Pe unii dintre ei i-am văzut de multe ori în scenă, pe alții în premieră. De aceea, mi-a fost foarte curioasă apariția lor, în special am rămas foarte surprinsă de distribuția lui Eugen Răbdău, care este încă student la AMTAP. Tânărul acesta m-a făcut să vreau să văd reapariția lui în timpul spectacolului.
N-am să pot menționa fiecare actor/actriță în parte, ceea ce nu înseamnă că pun la dubii talentul lor sau felul în care mi-au permis să-i descopăr în acest spectacol, nu voi face asta pentru că fiecare dintre voi, mergând la spectacol, va vedea ceva individual în ei.
Totodată, la o anumită etapă, mi se părea că și muzica este un personaj, doar că invizibil, iar luminile dansau atât de armonios peste mizanscene, încât mă furau pentru câteva clipe și vedeam în asta un spectacol aparte, iar cei care au fost la Geneza Art știu foarte bine că jocul de lumini nu este doar o parte adițională a spectacolelor, ci un element-cheie al acestora. M-au impresionat mult elementele miturilor, ale religiei interpretate delicat, ale filmului By the Sea (nr. Pe malul mării) – toate fiind o combinație de metafore aliniate cu precizie pe firul narativ al unui thriller psihologic montat pe o scenă. Și tocmai de asta pentru mine „Jurnalul Pacientei” a fost o intervenție fără anestezie în miezul celor mai mari tăceri.
Și trebuie să recunosc că am fost și eu o „pacientă tăcută” care avea cu ea un pachet de sechele, traume și anxietăți și pe care o frângea durerea altuia. Dar ceva dur tăia în mine în momentele în care auzeam chicoteli în sală în momentele în care un personaj din scenă se măcina în propriile frici și dureri. Abia atunci am înțeles definitiv că noi nu știm cum să acționăm atunci când pe cineva de lângă noi îl doare, noi obișnuim să ne apărăm din instinct cu haz, așa probabil ni se par propriile răni mai mici.
Sute de crâmpeie de idei mi se strecoară prin cap încât vreau să vă spun totul, dar nu! Mergeți la „Jurnalul Pacientei”, lăsați-vă sufletul deschis artei și fiți mai empatici cu traumele oamenilor de lângă voi!
