Cercetătorul Ștefan Susai a redat, cum nu se poate mai bine, în imagini, starea de lucruri din multe localități ale Moldovei, care rămân tot mai pustii de la an la an. Acesta a relatat cum a ajuns să facă poze într-o școală în care de vreo 5 ani nu s-a mai auzit vocea profesorilor la ore și zumzetul elevilor, la pauze:

„- Ai spus că vrei să vezi o școală mare, frumoasă, rămasă fără copii?

- Da.

- Du-te la Pietrosu, Fălești”.

Primarul satului a fost cel care i-a făcut o „excursie” în clădirea pustie a școlii de cândva:

„Primarul mi-a deschis școala. Teribil!

- Domnule primar, parcă suntem la Cernobîl.

- Nu. Acolo la un moment dat va exista viață. Satul se stinge la noi”.

Chiar la intrare te întâmpină drapelul țării, rupt în bucăți de vânt, decolorat de ploi, dar tot „la datorie”. Tencuiala căzută de pe pereți și pod trădează faptul că a trecut ceva timp de când picior de om nu a mai călcat de aici. Pe unul dintre pereți s-a mai păstrat, intactă, Revista Consiliui Local al elevilor, iar în alt cabinet, a căzut de pe peret tabelul cu ecuații de gradul doi, cu o necunoscută. Într-o altă sală de clasă par să fi început lucrări de reparație, care așa și nu au mai fost terminate. Aici chiar și podeaua din lemn se surpă deja.

Despre faptul că în această încăpere s-au făcut ore amintește practic fiecare colțișor. Pe o tablă a rămas încă vizibil, mesajul lăsat, probabil, de un elev care a iubit la nebunie, școala, dascălii și colegii: „Niciodată, școală, n-o să te uit!!!”. Pe pereți se mai păstrează înrămate, citate ale renumiților poeți și scriitori ai neamului, date istorice importante și un panou cu pozele celor mai bravi elevi ai școlii.

Într-o sală clasă, un pian pe care s-a așternut praful încă mai așteaptă profesorul de muzică, să spargă liniștea apăsătoare, iar într-un dulap, unul dintre cadrele didactice și-a lăsat pantofii, știind că nu va mai reveni după ei.

Muzeul școlii pare, încă, neatins de timp, cu broderii „din lada bunicii” și alte obiecte care ne amintesc cât de iscusit a fost neamul din care ne tragem.

Pe coridorul școlii a rămas, secată, cișmeaua, iar ușile stau deschise și acum, parcă în așteptarea elevilor și dascălilor.

„Fiecare copil pe care îl educăm este un om pe care îl educăm”. Acest citat pare să nu mai fie, vreodată valabil pentru această școală, deoarece, așa cum a spus primarul, de la un an la altul se stinge și satul.

---