În Descrierea Moldovei, Dimitrie Cantemir se arată, printre alte mari calități de lingvist, istoric și chiar antropolog avant la lettre, un fin cunoscător al vinurilor.
Surpriza plăcută pentru contemporanii noștri este însă aceea de a vedea că într-un capitol mai puțin analizat de obicei (capitolul al VI-lea: Despre câmpiile și pădurile Moldovei, De campis sylvisque Moldaviae), el aduce dovada importanței pe care au avut-o dintotdeauna vinurile în Moldova, precum și a continuității unora dintre soiuri, în special vinurile de Cotnari. El spune: „Aceste vii nu sunt de folos numai locuitorilor țării, pentru nevoile lor, căci prețul scăzut al vinului trage aici neguțători ruși, leși, cazaci, ardeleni și chiar unguri, care duc la ei în țară, an de an, mult vin, chiar dacă acesta nu-l întrece pe al lor."
Asemenea informație economică o completează pe cea - la fel de prețioasă - despre care am mai vorbit, și anume că, în mod cu totul surprinzător pentru noi astăzi, în acea vreme Moldova și Valahia începuseră să importe foarte multă cafea, pe care apoi o revindeau în Ardeal, iar Moldova vindea și în Bucovina, trăgând un mare venit din vămile de la Galați, Moghilev și Soroca.
În schimb, ca un efect secundar al disponibilității și calității vinului, tot Cantemir constată – deja atunci, pe la 1700 – cât de răspândit era alcoolismul în Moldova lui. Căci scrie Cantemir: „Desfătarea cea mai mare a moldovenilor este să petreacă în ospețe, uneori de la al șaselea ceas al serii până la al treilea ceas după miezul nopții, alteori și până ce se crapă de ziuă, și să bea până ce varsă“. (Descrierea Moldovei, cap. XVI)
Ba chiar, tot el scrie cum moldovenii erau mai bețivi decât valahii: „Odată s-a iscat sfadă dacă moldovenii sau valahii sunt cei mai mari beţivi. Campionii, duși pe podul de la Focșani, care e hotarul între Moldova si Valahia (in pontem Fokczaniensem qui limes est) s-au luptat atâta golind cu rândul paharele, până ce valahul a murit înecat cu băutură (donec Valachus nimia vini copia suffocatus afflaret spiritum). Drept plată pentru izbânda lui moldoveanul a fost dăruit de domnul său cu titlul de boier (nobilitate donatus fuit).“ (Cantemir, Descriptio Moldaviae, cap. XVII, De Moldavorum moribus/Despre năravurile moldovenilor; în treacăt fie spus, acesta este un episod care poate lămuri și originea unora din familiile boierești, dăruiți cu boieria în urma unor astfel de campionate)
Dar nu numai bărbații beau, căci acolo unde vorbește despre femei și descrie natura moldovencelor iubărețe, Cantemir spune: „Jupânesele boierilor au, ce-i drept, o înfățișare plăcută, dar cu frumusețea stau mult în urma nevestelor oamenilor de rând. Caci acestea au chipul mai frumos, însă sunt în cea mai mare parte desfrânate. Unele beau pe acasă mult vin…” (Descrierea Moldovei, cap. XVI)
Minunate se arată vorbele acestui domnitor iubitor de țară, mai ales că el nu putea bănui că multe secole mai târziu avea să ne furnizeze prețioasa dovadă a continuității unor trăsături esențiale ale neamului. Iată in extenso fragmentul ce conține clasificarea sa a vinurilor moldovenești:
„Toate celelalte bogății ale pământului le întrec viile alese, înșiruite pe o lungă fâșie între Cotnari și Dunăre; sunt așa de rodnice încât un singur pogon, care e o suprafață pătrată de 24 de stânjeni, dă adesea patru până la cinci sute de măsuri de vin, socotită de patruzeci de litri.
Vinul cel mai ales este cel de Cotnari, un târgușor în părțile Hârlăului. Dincolo de hotarele țării nu este cunoscut, fiindcă își pierde tăria când este dus într-un loc dintr-altul în butoaie — pe apă sau pe pământ — fără osebite îngrijiri.
Cutez să susțin că este mai ales și mai bun decât alte vinuri evropenești și chiar decât vinul de Tokay.
Și Basarabia, înainte vreme când era a Moldovei, avea vii destul de bune, dar acestea s-au părăginit...
Când este păstrat în pivnițe adânci și boltite, cum se obișnuiește la noi în țară, și este ținut trei ani, în cel de-al patrulea capătă o asemenea tărie, încât arde ca vinul fierbinte.
Cel mai vârtos băutor abia este în stare să bea trei pahare fără să se îmbete; cu toate acestea la urmă nici măcar nu-l doare capul.
Vinul de Cotnar are o culoare cu totul deosebită, pe care n-o găsești la alte vinuri și anume este verzui și, cu cât îmbătrânește, cu atât culoarea lui se face mai verde.
De la aceste locuri, mai încolo, spre miazănoapte, nu se mai găsesc vii în stare să dea vin bun, și chiar în partea dinspre miazănoapte a dealului de la Cotnari, nici măcar un strugure n-a ajuns să se coacă bine, cu toate că s-a încercat adeseori. Parcă firea, care nu îngăduie celorlalte ținuturi așezate spre miazănoapte rodirea viței de vie, a vrut să-și arate toate puterile în acest singur loc.
Îndată după acesta, vinul de la Huși, în părțile Fălciului, e socotit cel mai bun; în al treilea rând vine vinul de Odobești, din ținutul Putnei, pe râul Milcov; în al patrulea rând, Nicoreștii, în ținutul Tecuciului, pe Siret; în al cincilea rând Grecești, în ținutul Tutovei, pe râul Berheci; în al șaselea rând, cel pe care îl dau viile Costeștilor din același ținut. Multe alte locuri mai sărace le trec sub tăcere.
Aceste vii nu sunt de folos numai locuitorilor țării, pentru nevoile lor, căci prețul scăzut al vinului trage aici neguțători ruși, leși, cazaci, ardeleni și chiar unguri, care duc la ei în țară, an de an, mult vin, chiar dacă acesta nu-l întrece pe al lor.
Și Basarabia, înainte vreme când era a Moldovei, avea vii destul de bune, dar acestea s-au părăginit de când turcii, care se scârbesc de vin, au început să se așeze în țară. Totuși, creștinii care locuiesc în părțile Chiliei și Ismailului au mai păstrat câteva vii și scot numai atâta vin cât le trebuie ca să-și astâmpere setea.”
(Cantemir, Descrierea Moldovei, cap. VI: Despre câmpiile și pădurile Moldovei, De campis sylvisque Moldaviae)
