Care sunt primele cuvinte care-ți vin în minte atunci când te gândești la educație? Dar când te gândești la „cei șapte ani de-acasă”? Ce ți se pare esențial în educația copiilor?
Până acum câțiva ani, nu m-aș fi gândit la iubire ca element integrant în creșterea armonioasă a copilului. Sau la limite, sau la un mediu emoțional sigur. Din fericire, în ultimii ani se vorbește tot mai mult despre importanța relației părinte-copil, a felului în care părintele își manifestă afecțiunea în creșterea și dezvoltarea copiilor. Numeroase studii arată că copiii care nu au contact fizic cu persoana apropiată (sau o persoană apropiată) pot să se îmbolnăvească mai des.
M-am bucurat mult s-o cunosc pe Elena Tiulenev, consilieră familială în Copenhaga, care lucrează în această ramură a educației – în crearea de medii familiale sigure pentru copii.
Elena și-a luat licența în pedagogie în Italia. Acolo a locuit de la începutul anilor 2000 până în 2015, când s-a mutat în Danemarca împreună cu familia. În prezent, ea este în ultimul an de studii postuniversitare în psihoterapie. „M-a interesat domeniul în primul rând din motive personale – am vrut să fiu eu bine, să pot trăi cu tot ce am în bagaj, cu toate emoțiile și traumele mele”, povestește Elena. Momentul decisiv pentru ea a fost acum 11 ani, când s-a născut fiul ei. A înțeles atunci că pentru a fi o mamă bună, trebuie să fie bine cu sine însăși mai întâi. A început un lung proces de conștientizare și dezvoltare, iar acum știe că acest proces durează toată viață.
În formarea ei de terapeută, și ea trece prin terapie și supervizare ca să nu transmită beneficiarilor din problemele ei. Observă cum datorită terapiei, meditației, exercițiilor fizice, timpului alocat pentru sine însăși, poate să-și gestioneze mai bine emoțiile. Totuși, atunci când trece momente grele, își ia răgaz să respire lent ca să calmeze sistemul nervos, să revină în prezent și abia apoi să acționeze. E o provocare să facă asta – are un ritm de viață alert, mai ales că în pandemie fiul ei a făcut școală online, iar ea are un program de muncă încărcat. Tocmai din acest motiv încearcă să fie conștientă de sine. „Ca să pot să am grijă de alții, nu-mi permit să nu am grijă de mine. E ușor de zis, dar e o lecție pe care o învăț permanent”, povestește ea.
Consilierea familială
Curiozitatea față de ce se întâmplă cu ea și cu cei din jur, împreună cu dorința de a-și aduce contribuția la o societate mai sănătoasă, au determinat-o să-și aleagă domeniul de studii și de muncă. În prezent, Elena este consilieră familială în Copenhaga. Practic, ea intervine în cazul familiilor unde există anumite probleme care afectează dezvoltarea armonioasă a copilului. În grija Elenei acum se află 14 familii.
În funcție de problematică, unele familii sunt incluse într-un proces pe termen lung – familii în care există părinți dependenți de substanțe, părinți sau copii cu probleme de sănătate mintală sau care lucrează în medii dificile și ajung la epuizare. Alte familii se află în consiliere pe termen scurt pentru a face față unor situații dificile, cum ar fi moartea cuiva apropiat sau divorțul. Scopul intervenției este să creeze un mediu familial cât mai sigur pentru copil, un mediu în care părintele își respectă toate obligațiunile, inclusiv cele emoționale.
Un mediu sigur pentru copil
Elena spune că felul în care reacționează sau se comportă copiii la școală sau în grupul de prieteni sunt simptome pentru problemele din familie: uneori sunt foarte reactivi, furioși sau invers – docili, fac tot ce li se cere.
„În relația părinte-copil, părintele are responsabilitate sută la sută. E nevoie să și-o asume, nu să dea vina pe copil sau să încerce să «repare» copilul. Dacă ceva nu funcționează, părintele trebuie să schimbe ceva în comportamentul său ori în modul în care abordează situația, și să nu-i ceară copilului să se schimbe.”
Elena e atentă și la relația dintre părinți, la felul în care își gestionează emoțiile, la cât de mare e lupta pentru putere, lupta pentru cine are dreptate. Iar copilul simte problemele părinților. Dacă părinții o să-i spună copilului că e totul bine atunci când apar conflicte, copilul o să creadă că ceea ce se întâmplă e vina lui sau că ceva în neregulă cu el. „Copilul ajunge să renunțe la sine ca să-și salveze relația cu părinții”, explică Elena.
Când copilul nu simte văzut, el crește cu sentimentul că poate să conteze doar pe sine, apar dificultăți de încredere. De exemplu, un copil care crește cu părinți cu tendințe de suicid poate să încerce să se facă nevăzut, să nu-și exprime nevoile, să nu deranjeze. În unele situații cu părinți alcoolici, copilul poate să arunce sticlele, să încerce să schimbe comportamentul părinților, adică să intre în rol de salvator.
Ruperea ciclului durerii
„Întotdeauna este un bun motiv pentru care părinții se comportă așa”, spune Elena. Învățăm să fim părinți din felul în care suntem tratați și iubiți în familia noastră de origine. Elena îi învață pe părinții care nu au primit dragoste cum să o ofere copiilor lor.
Rolul ei nu este să „rezolve” diagnosticele sau să vindece dependențele, ci să creeze un cadru cât mai sigur pentru copil. Ea creează o alianță cu părinții, o relație bazată pe respect, încearcă să-i asculte fără să-i judece. Setează obiectivele împreună, lucrează pentru a-i împuternici să pună limite în relația cu copiii. Astfel, copilul nu va prelua rolul adultului, nu va compensa pentru lipsa de siguranță creată de un părinte absent.
Elena spune că avem cu toții traume de atașament, pe care le transmitem inclusiv inconștient, transgenerațional. Cu adulții cu care lucrează creează spațiu sigur pentru ca ei să poată vorbi despre asta, despre lucrurile din trecutul lor care au nevoie de vindecare. O face cu răbdare, cu grijă și respect față de procesul fiecăruia. Astfel, treptat, ea îi învață să cum să-și păstreze liniștea interioară și cum să reacționeze corect la furia sau tristețea copiilor. „Copilul, văzând că părintele reacționează liniștit la furia lui, o să înțeleagă că e normal să fie furios uneori, că e ceva firesc”, explică Elena.
E firesc ca părinții să nu reacționeze calm de fiecare dată, dar e important ca apoi să-și asume greșeala în fața copiilor. „Pot să zic ups, am reacționat și eu ca tine, am fost și eu de 5 ani, nu a fost ok. Astfel, copilul învață că e ok să greșești și ca adult, dar e important și să-ți asumi responsabilitatea”, povestește consiliera.
De ce este important ca statul să dea prioritate educației tuturor
Elena crede că bazele unei societăți sănătoase pot fi puse prin educația copiilor și crearea unui mediu emoțional sigur pentru ei. Dacă oamenii vor învăța să fie bine cu ei înșiși, să-și asume responsabilitatea pentru propriile emoții, să aibă relații sănătoase, vor crește și cetățeni responsabili, care se gândesc la binele comun.
„O societate sănătoasă îi include pe toți, are grijă de fiecare cetățean în parte, în special de cei mai vulnerabili. E ca un organism viu, iar sănătatea întregului depinde de fiecare celulă în parte.”
Datorită studiilor și experienței de până acum, Elena reușește să vadă diferit și situația din Moldova. „Noi avem o durere colectivă enormă, începând cu războaiele, totalitarismul, iar acum – migrația. Copii lăsați acasă de părinți, crescuți fără ei. Asta perpetuează traumele în societatea noastră. Există foarte multe studii care arată că cel mai important în dezvoltarea copiilor e să aibă afecțiune, căldură părintească, să fie văzuți, pe lângă grija materială.”, povestește Elena.
Deși e la distanță, Elena își dorește să contribuie la dezvoltarea Moldovei, iar faptul că vorbește despre problemele pe care le vede și despre posibile soluții sunt un prim pas. Speră ca acest articol să contribuie la începutul unui dialog despre sănătate noastră mintală și emoțională, despre cât e de important să prioritizăm binele fiecărei persoane în parte.
Imagine reprezentativă: Ana Tablas
