Prima decepţie a fost pepenele verde cumpărat într-o piaţă din sectorul Buiucani. O gospodină amabilă, jovială, zâmbitoare, în timp ce îmi băga „harbuzul” în sacoşă, mi-a spus cu multă convingere: „N-o să regretaţi, domnule! Îs harbuji moldoveneşti şi-s duuuuuuuulci ca mierea!” Ei bine, acasă am constatat că harbuzul gospodinei e mai mult alb şi nu prea are gust. L-am aruncat la tomberon. Am cumpărat apoi un „harbuz” moldovenesc dintr-un supermarket. Era veşted, fără gust, am realizat rapid că am aruncat banii pe geam. Apoi, venind dinspre Soroca spre Chişinău, lângă Brânzenii Noi, am văzut nişte ţărani care vindeau „harbuji” şi „zămoşi” pe marginea drumului.
„Tare buni harbuji avem, moldoveneşti, domnule!”, mi-a zâmbit cu gura până la urechi un individ bronzat de vreo 30 de ani. „Dacă vreţi, vă tai o bucăţică…” Părea de o sinceritate desăvârşită. Ei bine, acasă am constatat că harbuzul acela era o păcăleală ordinară: alb, fără pic de dulceaţă.
Vreau să spun iată ce. Eu m-am cam lămurit cum stau lucrurile cu harbujii moldoveneşti. Să-i mănânce cine vrea, eu nu mai vreau. Prefer să mănânc harbuji din Ucraina, Bulgaria, România, Polonia, din Zanzibar sau din Madagascar, numai din Moldova nu vreau. Admit că sunt subiectiv, că există şi alţi harbuji aici, dar decizia mea nu mai poate fi modificată de nimic. Şi mai e ceva. Aceşti concetăţeni, moldoveni blajini, zâmbitori şi harnici, care îţi vând orice rahat de dragul profitului, ce fel de oameni sunt în realitate? Ce fel de societate e asta? Noi construim ceva împreună? Eu unul nu văd ce ar putea să mă lege de indivizii aceştia. Ceea ce avem aici pare a fi de multă vreme un soi de junglă…
