Guvernul României a discutat astăzi proiectul noii strategii militare a țării, intitulat: „Capacitate defensivă credibilă, pentru o Românie sigură, într-o lume marcată de noi provocări”.
Proiectul a fost făcut public de către Ministerul Apărării în luna mai a acestui an și, printre alte reforme propuse care au atras atenția, prevede reintroducerea serviciului de militar voluntar în termen.
În cap. I al Strategiei sunt trecute în revistă „Riscurile și amenințările de natură militară la adresa securității României”. O atenție deosebită este acordată bazinului Mării Negre, iar printre provocările strategice se menționează: „perspectivele limitate de soluționare a conflictelor îngheţate din regiunea extinsă a Mării Negre (inclusiv Transnistria), corelate cu fragilitatea situaţiei de securitate în Balcanii de Vest, precum și instabilitatea din Orientul Mijlociu și Africa de Nord.”
Dacă Orientul Mijlociu și Africa de Nord pot privi direct securitatea României doar ca sursă de refugiați, în schimb este limpede că situația din Transnistria, în măsura în care menține Republica Moldova într-o stare de instabilitate permanentă, trebuie să constituie o prioritate și o preocupare majoră pentru România.
Transnistria este unul din acele „conflicte înghețate”, declanșate și menținute mocnind de Rusia pe întreaga circumferință de nord și est a Mării Negre, alături de conflictele din Donbas, Abhazia, Osetia de Sud și Nagorno-Karabah, fără a mai menționa Crimeea ocupată și anexată direct.
România rămâne, desigur, un membru important al NATO la Marea Neagră, alături de Bulgaria și Turcia, iar parteneriatul strategic cu SUA, precum și prezența scutului anti-rachetă de la Deveselu aduc garanții suplimentare de securitate. Merită amintit, de altfel, că militarii români au lăsat o impresie excelentă printre aliați în Afganistan (lucru pe care l-am constatat și personal, la fața locului).
Serviciului de militar voluntar în termen
Pe lângă insistența pe modernizare și digitalizare, o propunere în textul noii strategii atrage atenția: cea de „inițiere a serviciului de militar voluntar în termen, prin care să se asigure formarea și instruirea anuală a tinerilor destinați în principal, rezervei operaționale”.
Asta nu este neapărat ceva nou. În Franța, Emmanuel Macron a evocat recent posibilitatea reintroducerii, sub o formă sau alta, a serviciului militar. Toate aceste chestiuni redevin de actualitate deoarece, după entuziasmul primului deceniu de după căderea comunismului, când țările din întreaga Europă au început să-și reducă efectivele și să anuleze serviciul militar obligatoriu, revine acum ca o evidență necesitatea păstrării unui număr suficient de militari în uniformă. Ideea că tehnologia ar fi suficientă a fost o modă trecătoare.
E drept, cu excepția unor țări precum Elveția sau Israelul, unde serviciul militar obligatoriu ține de identitatea națională, puține mai sunt azi țările, în Europa, care nu au trecut la o armată de profesie, eliminând recrutarea, uneori chiar, precum protestează NATO, cu riscul de a reduce capacitatea de apărare a țării.
În majoritatea democrațiilor occidentale, s-a renunțat treptat la serviciul militar obligatoriu și s-a trecut la o armată de profesie, nu însă într-un caz aparte cum e Elveția, unde funcționează conceptul de „armată a cetățenilor“, în care fiecare cetățean poate fi, teoretic, mobilizat în caz de nevoie.
Puține sunt celelalte țări europene unde se mai practică recrutarea, care, de altfel, poate fi întotdeauna înlocuită printr-un serviciu civil, în general cu câteva luni mai lung.
Țările care mai recrutează sunt Austria, Grecia, Cipru, Danemarca, Finlanda, Lituania și Norvegia. Germania a suprimat serviciul militar obligatoriu in 2011, însă în mod legal serviciul el poate fi reintrodus oricând. Suedia discută acum în mod foarte serios reintroducerea serviciului militar, mai ales în fața amenințării ruse.
Chiar și în Franța, cum am spus, Emmanuel Macron a spart un tabù lansând ideea reintroducerii serviciului militar.
După 1989, țările care au aderat la NATO si-au modernizat armata si au transformat-o, cele mai multe, intr-o armata de profesie. In unele a fost mai greu decât in altele. In Cehia, de pilda, reforma armatei a trebuit sa treacă printr-o ameliorare a imaginii acestei institutii in ochii populatiei. De la soldatul Švejk încoace, si trecând prin comunism si prin felul in care s-a compromis in 1968, armata cehă nu a fost niciodată privita cu simpatie de populație.
Exemplele Bulgariei și Ungariei
Dacă luăm un caz precum vecina României Bulgaria, vedem că între 1989 si 1999, Bulgaria își redusese deja substanțial efectivele armate, coborând de la 115.000 militari la 70.000. Apoi schimbarile au continuat, pana ce s-a ajuns la situatia actuala, cand totalul fortelor armate ale Bulgariei nu depaseste 40.000 de oameni, cu toții militari de profesie.
Profesionalizarea armatei este insa foarte recenta, intrucat, chiar si dupa primirea in NATO, Bulgaria a mentinut serviciul militar obligatoriu pana în 2007. Reducerea atat de drastica a efectivelor militare a fost criticata de-a lungul anilor de diversi politicieni din opozitie, care argumentau ca Bulgaria a ajuns sa nu se mai poata apăra in caz de nevoie, in conditiile in care tari vecine cum sunt Grecia si Turcia mentin armate importante.
Apărătorii reformelor au subliniat insa ca, dimpotriva, fortele reduse si posedand o inalta pregatire ale Bulgariei de azi sunt mult mai eficiente decat masivele trupe de militari in termen, nemotivati, din care era formata armata înainte. Mai mult, ca membru NATO, Bulgaria cauta sa se conformeze si unei alte obligatii, 8% din totalul efectivelor fiind trimiși in misiuni in strainatate, in special in Irak si Afganistan.
De fapt, problema cea mare cu care e confruntata in acest moment armata Bulgariei, odata incheiata recrutarea obligatorie, este gasirea personalului necesar care sa dorească o carieră in armată. In ciuda anunțurilor repetate, numarul voluntarilor ramane relativ mic si putini sunt cei care cauta sa devina soldati de profesie.
Sau să luăm cazul Ungariei. Restructurarea armatei maghiare a fost foarte dificilă. Armata maghiară era bazată tradițional pe recrutarea obligatorie. După suprimarea serviciului militar obligatoriu, începand din 2004, efectivele armatei maghiare s-au redus la 29.000 de oameni, în exclusivitate militari de carieră sau contractanti. A fost vorba de o reducere uriasa a efectivelor, dat fiind ca in momentul caderii comunismului si imediat dupa aceea armata maghiară atinsese pragul a 150.000 de militari. Era o armata a razboiului rece, a carei principala strategie consta in anticiparea unor ofensive terestre in Austria si Italia de nord, ofensive care ar fi fost organizate, desigur, impreuna cu cei 200.000 de militari sovietici prezenti in acea vreme in Ungaria.
Prin alte părți, departe de a fi o gardiana a valorilor republicii, in unele tari armata a ramas privita ca o sperietoare si o caznă, un chin de citiva ani de care trebuie sa scapi neaparat, cu certificate medicale, desigur false, si platind oricit de mult. Asa este in Rusia de pilda, unde domneste si astazi in cadrul armatei acea ceremonie a umilirii si initierii violente a noilor recruti, numita дедовщина (dedovșcina), si care face in continuare un numar insemnat de victime in fiecare an. E limpede ca o asemenea armata va putea cu greu sa se erijeze in protectoare a valorilor nationale, insa pentru a renunta la recrutare si a trece la o armata de profesie e nevoie nu doar de o profunda reforma economica, ci si de una psihologica, de o renunțare la niște simboluri învechite care nu mai corespund noilor realități.
Zgârcenie și economii la Londra
În luna martie a anului acesta, o mare dezbatere în parlamentul britanic l-a opus pe șeful opoziției laburiste, Keir Starmer, șefului guvernului Boris Johnson, acesta trebuind să răspundă întrebării: de ce reduce forțele armate cu încă 10.000 de oameni, făcând ca totalul forțelor terestre britanice să scadă la doar 72.000 de oameni, cel mai coborât nivel din ultimii 300 de ani!
În paralel vor fi trimise la casare multe avioane, tancuri și nave militare. În loc de asta, guvernul vrea să investească masiv în drone, roboți, AI și cibernetică. Tot așa, unul din proiectele guvernului lui Johnson este să mărească cu 40% stocul de ogive nucleare.
După Brexit, și în perspectiva unui nou referendum pentru independență în Scoția, mulți s-au temut că o dezmembrare eventuală a Marii Britanii, ar putea declanșa uriașe probleme de împărțire și redistribuire a resurselor militare britanice. Baze militare și material există și în Scoția și în Irlanda de nord, unde unii politicieni locali insistă că ar prefera să se despartă de Anglia și să rămână în Europa.
Despărțirea de Scoția și eventual Irlanda de Nord ar însemna reducerea spațiului de securitate britanic. Divorțul intra-britanic ar mai însemna, desigur, încă o reducere a efectivelor militare ale Angliei. Deja în situația actuală experții trag de mai mulți ani semnalul de alarmă, întrucât Marea Britanie nu încetează să opereze reduceri în cheltuielile militare, ba chiar guvernul lui David Cameron, cele care a declanșat Brexitul, inițiase o serie de măsuri pentru a reduce forțele armate la efective de maximum 50.000 de oameni.
Efective atât de reduse înseamnă că Marea Britanie — sau Anglia, în cazul scindării — n-ar mai fi capabilă să facă față la două conflicte simultan. Chiar și acum, voci din cadrul ierarhiei armatei Marii Britanii, putere nucleară legală, atrag atenția politicienilor că, în condițiile în care Londra menține trupe în puncte de conflict precum Afganistanul sau Irakul, capacitatea de reacție în fața unei ipotetice agresiuni rusești în Europa de Est ar fi extrem de redusă.
