Cod roșu pentru omenire, titlu identic în multe ziare, unele atât de diferite precum conservatorul The Times, la Londra, sau în Belgia în cotidianul economic liberal flamand De Tijd (care înseamnă tot: Timpul). „Cod roșu pentru omenire” a fost expresia folosită ieri, luni 9 august, de către secretarul general ONU António Guterres prezentând raportul IPCC despre încălzirea planetară și riscurile de efecte ireversibile prin care trecem.
Platforma specializată în afaceri europene Politico subliniază că acest raport apocaliptic al ONU despre catastrofa noastră climatică este cel mai sever avertisment lansat vreodată. Unele dintre modificările climatice semnalate nu vor fi răsturnate decât după sute de ani, acum că se constată încălzirea generală cu 1,2 grade peste nivelul pre-industrial.
Sigur, raportul formulează speranța că cele mai rele catastrofe încă mai pot fi evitate, însă este pentru prima oară că se formulează, la un asemenea nivel politic, de către Națiunile Unite, că încălzirea catastrofală a planetei – cea mai rapidă în 2000 de ani – este datorată “fără echivoc” activității umane iresponsabile. În precedentul raport, cel din 2013, formula folosită era că încălzirea globală e cauzată “foarte probabil” de activitatea umană.
Le Monde, în Franța, are un interviu cu jurista Sarah Vanuxem, care a publicat o carte unde analizează planeta „dincolo de antropocen”. Ea argumentează că în acest moment în care încă trăim într-o concepție pur negustorească și utilitară a planetei, o altă perspectivă juridică ar trebui să pună bazele unui adevărat drept al Terrei și al tot ce e viu.
Jurista spune că prin crearea unui principiu de „solidaritate ecologică” am trece de la o viziune antropocentristă a planetei la una ecocentristă, care s-ar sprijini pe îmbinarea legăturilor dintre tot ce este viu, uman sau nu, și dintre mediile înconjurătoare, naturale sau artificiale. Asta s-ar combina cu un principiu de „non-régression”, care ar obliga puterile să nu mai lase deoparte în deciziile politice impactul ecologic al activităților umane.
Această viziune începe să fie luată în seamă, inclusiv, cum o constată platforma Quartz, de acele modele în care se pleacă de la ipoteză că politicienii vor continua să nege încălzirea planetară: – „Bun venit în lumea lui Trump!”
Lukașenka: lunga probă de oral
«Marea conversație», o conferință de presă care a durat exact opt ore și douăzeci de minute!... Libération analizează tirada interminabilă la care s-a dedat ieri la televiziune, în direct, președintele bielorus Aleksandr Lukașenka, la exact un an după alegerile prezidențiale câștigate de el pe 9 august 2020 și considerate frauduloase de comunitatea internațională (cu excepția Rusiei).
Opt ore de logoree în stilul dictatorilor clasici, de cinema, opt ore fără pauză de mers la toaletă, vreme în care el a vorbit întruna, dând vina pe planeta întreagă și neacceptând nici cea mai mică responsabilitate și negând realitatea oricărei represiuni.
El a atins în treacăt și pe un ton misterios și subiecte foarte fierbinți: «Oare Bielorusia se va integra în Rusia, sau invers, Rusia în Bielorusia? Nu știm încă», a spus el, înainte de a se deda unor remarci pe care le crede profunde asupra țărilor vecine, evocând « Georgia, ah ce femei frumoase are țara asta!»
În mijlocul remarcilor și întrebărilor mieroase ale ziariștilor oficiali a avut loc și un incident, când ziarista, Sarah Rainsford, de la BBC, l-a întrebat despre legitimitatea lui și despre violența represiunii. Un jurnalist oficial din sală a intervenit atunci agresând-o verbal pe colega lui britanică și întrebându-l pe Lukașenka pe un ton umil: «Cum aveți forța, domnule președinte, să suportați asemenea agresiuni?» – «Sunt un om sensibil și uneori chiar plâng», a spus Lukașenka, pe loc calmând spectacolul.
Glumele lui Lukașenka
Cum o notează în Anglia Daily Mail, Lukașenka a insultat și Marea Britanie numind-o „pudelul Americii”. La Moscova, presa rusă de opoziție se arată la fel de ironică față de Lukașenka pe cât este și cea occidentală. Astfel, Moskovski Komsomoleț notează că acum că a învins brutal opoziția, Lukașenka revine la rolul lui favorit de «Батька» (Batka: “Tăticul” sau “Daddy”), de unchi sfătos și dur, care-și presară sfaturile cu glume îndoielnice, deloc corecte politic.
Novaia Gazeta prezintă noile sancțiuni occidentale aplicate chiar ieri regimului, în primul rând de către SUA și Canada. Astfel, Joe Biden a semnat luni un decret prin care se limitează posibilitatea pentru regimul de la Minsk și băncile sale de a mai contracta împrumuturi pe piețele financiare. Sancțiuni sunt impuse firmelor și oamenilor de afaceri bieloruși “implicați în reprimarea drepturilor omului și a démocratiei”, notează CNN.
Șefa opoziției bieloruse, Svetlana Țihanovskaia, refugiată în Lituania, amintește într-un interviu cu The Guardian că de la “alegerile” de anul trecut “circa 35.000 de persoane au fost întemnițate, sute au fost torturați, iar mii de oameni s-au văzut forțați să fugă din țară”.
Sancțiuni sunt impuse de SUA și Canada chiar și Comitetului olimpic bielorus, care săptămâna trecută a declanșat un scandal mondial încercând să repatrieze cu forța o atletă, pe Kristina Țimanuskaia, cum o remarcă Wall Street Journal. “Este cea mai largă tranșă de sancțiuni împotriva acestei țări adoptate până astăzi”, explică și New York Times. Ba chiar – Comitetul olimpic bielorus e acuzat de “spălare de bani”.
Același amintit cotidian francez Libération are astăzi un interviu cu vice-ministrul lituanian de externe, Mantas Adomenas, care numește tactica regimului de la Minsk de a folosi refugiații împotriva țării sale un «mijloc de presiune politică» și sugerează Europei și SUA, ca sancțiuni cu adevărat eficace, blocarea exporturilor bieloruse de potasiu, care furnizează regimului importante venituri. Este vorba în primul rând de uriașul combinat de stat Balruskali OAO, unul dintre cei mai mari producători de îngrășăminte pe bază de potasiu din lume și care în realitate este deja vizat de sancțiunile SUA.
În acest timp, cum o scrie cotidianul suedez Dagens Nyheter, atleta Kristina Țimanuskaia, afltă acum în Polonia, unde a primit azilul, s-a decis să-și vândă medalia de argint de la Jocurile Europene din 2019, pentru a strânge fonduri destinate sportivilor închiși în țara ei din motive politice.
Serghei Kovaliov, o voce pentru Cecenia
Și tot Libération, care se ocupă de obicei mult de Rusia, dar și de tot ce privește Cecenia sau Caucazul, publică un necrolog elogios al fostului dizident rus Serghei Kovaliov, mort luni la vârsta de 91 de ani.
Serghei Kovaliov a fost unul din liderii mișcării de protest pro-democrație în URSS în anii 1970-1980, alături de marele său prieten Andrei Saharov, și a făcut șapte ani de Gulag pentru “activități antisovietice”. După prăbușirea URSS-ului, acest biolog, ultima mare figură a opoziției din timpurile Perestroikăi, a devenit una din vocile cele mai critice față de politica brutală a lui Putin în Cecenia și a autoritarismului impus de acesta Rusiei începând din 2000.
Înainte de asta, el nu ezitase să meargă în Cecenia, în Groznîi bombardat de Elțîn (cum avea să fie ulterior bombardat de Putin), pentru a protesta împotriva brutalității represiunii militare.
În ultimii ani, Kovaliov fusese uitat, tinerii preferându-i figuri ale opoziției mai „flamboaiante” și care vorbesc pe un alt ton, precum Aleksei Navalnîi. Găsim un necrolog redactat și în Moscow Times, în engleză, însă presa rusă în general se arată relativ dezinteresată de figura acestui militant marginalizat, Kovaliov, laureat în 2001 al Premiului Saharov al Parlamentului European și ultim reprezentant al unei epoci apuse. Numele lui nu mai spune mare lucru generației de astăzi.
