Am povestit cu John Donica, adică Nelu, vineri seara, după ce s-a întors de la o filmare în Kyoto. Simțea o oboseală plăcută, combinată cu satisfacția că a terminat filmarea și că a ieșit bine. Se trezise la 5 dimineața, dar e obișnuit deja cu asta. John este director de imagine și e stabilit în Japonia de 2 ani, unde s-a mutat împreună cu prietena lui Iulia, și ea fiind din domeniul cinematografiei.
Am povestit despre viața și munca de liber-profesionist în Japonia, despre stereotipurile false când vine vorba de japonezi și despre cultura acestei țări, de care este impresionat și care l-a convins să se stabilească aici. Cel puțin deocamdată.
Decizia de a se muta în Japonia
A vrut o schimbare radicală, o cultură diferită. Prietena lui studia japoneza când locuia încă în Moldova, fiind pasionată de cultura acestei țări încă de mică. În plus, în 2016, au petrecut o lună în Japonia și le-a plăcut enorm această experiență. A început să descopere și să aprecieze cultura acestei țări: de la artă și filme, la amabilitate, punctualitate și predictibilitate.
„Știam 100% că trebuie să plec. Călătorisem mult prin Europa și deja voiam ceva diferit. Nu există un motiv unic, că aș fi plecat pentru că mi-ar plăcea sushi sau altceva specific japonez. Poate motivul a fost că nu mai puteam sta în Moldova.”
În Japonia, poți aplica pentru viză profesională într-un singur domeniu, artă vizuală în cazul lui, și asta nu-i permite să lucreze în alte sfere. A trebuit să demonstreze nu doar că lucrează în artă, dar că se și întreține din asta. Încă nu primise viza când a ajuns în Tokyo, iar asta nu i-a permis să închirieze un apartament pe termen lung, ci doar ceva temporar, „pentru turiști”, la un preț exorbitant – 1600 de dolari pentru un apartament de doar 20 mp. Bugetul planificat pentru câteva luni s-a dus chiar din prima lună. Au stat în micul apartament tocmai 3 luni, timp în care au apucat să primească viza, să înceapă să lucreze și să afle mai multe subtilități ale vieții de acolo.
Acum ei locuiesc într-un apartament de 42 mp, pentru care plătesc 850 de dolari pe lună. E un preț mic, deoarece blocul se consideră unul vechi, fiind construit în 1976. Le place că au lumină naturală și că e aproape de Shibuia – centrul prefecturii Tokyo. „Aproape” înseamnă doar o oră de mers cu trenul.
De la zero
Când vine vorba de integrarea în Japonia, pentru John asta a însemnat integrare în comunitatea artiștilor liber-profesioniști. „În sensul ăsta, e la fel ca în Moldova – o comunitate de oameni care se cunosc între ei, colaborează, se ajută”, spune el. Deși în Moldova lucrase la mai multe proiecte și avea un nume în domeniu, a trebuit s-o ia de la zero, să lucreze și să demonstreze că se pricepe la ceea ce face, să câștige încredere. Acum lucrează atât cu japonezi, cât și cu alți artiști imigranți.
Majoritatea clienților săi sunt de peste hotare. Filmează interviuri, spoturi comerciale, filme documentare, videoclipuri, iar clienții îl găsesc prin intermediul site-ul său. Proiectele cinematografice, de ficțiune sau documentare sunt preferatele lui.
John spune că nu există prea multe diferențe față de cum lucra în Moldova. Una dintre ele ar fi totuși stilistica producțiilor. În Japonia, lucrează la proiecte mai diverse din punct de vedere vizual, pentru un public internațional sau pentru cel japonez. Stilistica japoneză e diferită de cea europeană sau americană, e mult mai colorată și extravagantă, dar nu e pe gustul lui John și nu a adoptat-o. „Există o tendință și printre clienții japonezi de a schimba stilul estetic, de a se apropia de cel american sau european”, povestește el.
Un specific al activității sale este faptul că este nevoit să călătorească foarte mult. De obicei, merge cu trenul – are încredere că în 99% din cazuri ajunge la timp și că în transport este curat. Chiar dacă nu e comod să care cu el echipamentul, nu are o mașină – e prea scump și complicat să o întreții în Tokyo. Iar taxiul costă în jur de 5 dolari pe kilometru.
Deși plătește taxe mari, lui John îi place că totul e pus la punct. Dacă face investiții în echipament profesionist – cameră, computer sau altceva de care are nevoie pentru lucru – declară cheltuielile respective și statul îi întoarce banii. A simțit beneficiile și în perioada pandemiei – un sprijin de 1000 de dolari la începutul instituirii carantinei, apoi un grant de 10.000 de dolari pentru cele 5 luni în care n-a avut niciun proiect.
Stereotipuri și cultură japoneză
John spune că nu-i place stereotipizarea japonezilor în mass media. De fapt, a fost reticent să povestească cu mine la început, pentru că nu voia un alt articol care să întărească niște stereotipuri. Spune că japonezii sunt idealizați exagerat – de exemplu, se spune că, deși e plin trenul, scaunele prioritare sunt libere, iar tinerii stau în picioare. Iar asta nu e adevărat.
„Îmi place că totul e organizat, e foarte ușor să te adaptezi. Transportul vine la timp, oamenii sunt punctuali și amabili. Parcarea-i parcare, rându-i rând, nu există acuș mă întorc, în 5 minute…”
În schimb, în Moldova aprecia flexibilitatea, faptul că putea lua decizii spontane, că se putea descurca mai ușor când îi trebuia ceva urgent.
Un alt aspect al culturii japoneze care îi place este faptul că oamenii nu-și permit să intervină în viețile celorlalți, să critice sau să comenteze. În materie de modă, poți vedea orice pe stradă. Shibuia este locul în care se adună oamenii pasionați de costume – poți vedea fete îmbrăcate ca păpuși, în haine medievale, sau găști colorate ca în anime-uri. Stația Harajoku e cunoscută în acest sens. „Îmi place că te poți exprima cum vrei prin vestimentație și nimeni n-o să se uite ciudat, n-o să comenteze. Japonezii sunt și foarte îngrijiți, inclusiv bărbații. Ei pun accent pe felul în care arată.”
„Sushi” moldovenești vs. sushi japoneze
John povestește că ceea ce numim „sushi” în Moldova, de obicei, e vorba de roluri, care sunt puțin răspândite în Japonia. Sushi e o denumire generică, dar există o grămadă de varietăți, cea mai populară fiind nigiri – orez cu pește deasupra.
Japonezii sunt pasionați de mâncare, pot vorbi despre asta la nesfârșit. Și lui îi place bucătăria japoneză. Totuși, e o țară în care e greu și scump să fii vegetarian, dar mai ales vegan. Lui John i-a fost foarte greu la început: în Japonia nu prea există ideea de vegetarianism, iar carne se găsește în majoritatea felurilor de mâncare, chiar dacă nu e menționată în lista de ingrediente. I s-a întâmplat să comande orez cu legume sau salată de cartofi și să descopere carne acolo. A învățat să verifice înainte să comande.
Îi place mult și berea japoneză, iar berea la halbă are conținutul de alcool foarte mic, ca să încurajeze oamenii să bea cât mai mult, fără să se amețească. De berea moldovenească nu îi este dor. În schimb, îi este foarte dor de fructele din Moldova, dar și de mămăligă, brânză și smântână. A primit și pachet de acasă, cu nuci, care în Japonia sunt foarte scumpe. Aici se cultivă preponderent orez, iar fructele sunt și ele foarte scumpe, pentru că sunt importate. Prețul unui strugure, de exemplu, poate ajunge și la 7 dolari.
Comunitatea „de-ai noștri” și cosmopolitismul
În afară de prietena lui, mai cunoaște 2-3 moldoveni, pe care îi întâlnește ocazional. Printre cei de acolo, nu există o diasporă puternică, așa cum e în Italia, de exemplu, și fiecare își vede de viața lui.
Există un grup de ruși în Japonia, care gătesc mâncăruri tradiționale și vând online. Poate cumpăra napoleon sau salată olivier. Încă n-a fost la restaurantul moldovenesc din Tokyo, „Probabil încă nu-mi este chiar așa dor de mâncarea moldovenească”, spune John.
În Tokyo există o diversitate culturală mare, orașele sunt cosmopolite. John spune că nu s-a lovit niciodată de discriminare, poate doar curiozitate față de el. I se pare mai lipsită de respect atitudinea turiștilor în Japonia, insistența cu care pândesc gheișele să le fotografieze fără acordul lor.
„Veniți în Japonia, merită!”
Lui John nu i se pare normal că unii moldoveni critică tineretul pentru că pleacă din țară. Consideră că e o decizie personală a fiecăruia, pe care alții n-au de ce să o judece. Mobilitatea tinerilor, plecarea din țară este comună pentru majoritatea țărilor, inclusiv Japonia. A cunoscut și japonezi, și imigranți care nu mai voiau să locuiască acolo. Îi este dor de familie, de Moldova, dar vrea să trăiască în altă parte și să-i fie respectată decizia. „Cred că ar fi bine ca lumea să înțeleagă libertatea asta de a decide unde vrei să trăiești, să nu confunde patriotismul cu dorințele individuale.”
Nu consideră că trădează ceva, nu renunță la cultură. Ascultă Zdob și Zdub, Alternosfera și Via Dacă cât se plimbă prin Tokyo. Îi place contrastul dintre muzica moldovenească în căști și metropola japoneză din față.
Fotografii: John Donica
